Părintele Radu Liviu Roșu: Factorii care perpetuează codependenţa

Efectul bulgărelui de zăpadă

„Simt că mă mişc într-un cerc vicios.“ ”Tot ce mi se întâmplă mi s-a mai întâmplat cîndva.“

”Totul se întoarce, Doamne, încet, încet.“

Cicluri. Cicluri economice, cicluri ale istoriei, revenirea ciclică a anotimpurilor, circuitul apei în natură, motoarele în doi timpi, ciclotroanele, ciclurile vieţii, motociclete, biciclete, triciclete.

Tentaţia ciclurilor

Într-un tratat cunoscut, ”Săgeata Timpului – Ciclurile temporale”, Stephen J. Gould analizează modul în care filosofii clasici ai naturii au abordat enigma recurenţei şi a progresiei. Poate că ciclurile repetitive ne fascinează şi pentru că ele sunt atât de prezente în viaţa noastră de zi cu zi. Sunt seducătoare pentru că fac apel la simţul nostru de ordine.

De asemenea, repetarea ciclică ne dă un oarecare sentiment de siguranţă; indiferent dacă este vorba despre ceva plăcut sau despre ceva dureros, cel puţin ştim la ce să ne aşteptăm.

Însă, pentru persoanele care suferă grav de codependenţa, mişcarea ciclică recurentă este cel mai înverşunat duşman. Prin însăşi natura ei, codependenţa face ca persoana afectată de această boală să fie prinsă în capcana numeroaselor cercuri vicioase. Unele se întrepătrund cu ciclurile distructive din vieţile altor oameni. Altele ţin exclusiv de trăirile interioare ale persoanei codependente.

Toate acestea alimentează codependenţa, perpetuând-o şi intensificând-o. Ele trebuie identificate şi întrerupte înainte de a deveni nocive.

Ciclul dependenţei

Unul dintre cele mai nocive cicluri este cel al dependenţei. Imaginează-ţi că, pe vîrful unei coline, un copil face un bulgăre mare de zăpadă. Se uită în jos, se asigură că nu are nici un obstacol în faţă, o piatră sau un copac, apoi îi dă drumul la vale. Colina este destul de înaltă. Nesigur şi ezitant la început, bulgărele se măreşte încetul cu încetul, prinzând viteză.

La jumătatea drumului se transformă într-un bulgăre gigant, cu neputinţă de oprit. Când ajunge la poala dealului, rostogolindu-se vertiginos spre albia pârâului, este deja o avalanşă înspăimântătoare, aducând moartea. Ciclul dependenţei este aidoma bulgărelui uriaş de zăpadă.

La început, specialiştii au presupus că fenomenul codependenţei este exclusiv un efect, un sindrom al oamenilor care au trăit în apropierea alcoolicilor sau a altor persoane dependente. Acum realizăm că, indiferent de sursa codependenţei, o dată ce aceasta s-a instalat, cercul dependenţei o perpetuează şi o amplifică. Din acest moment ea îşi menţine constantă subordonarea inerentă.

Codependenţa nu se mai poate trata numai prin identificarea şi eliminarea sursei care o generează. Fără îndoială, şi lucrul acesta trebuie făcut, dar este totodată necesar să se ia măsuri pentru a trata codependenţa însăşi şi a îndepărta factorul de dependenţă care o alimentează.

Mecanismul ciclului dependenţei

Reprezentarea noastră îşi are originea în modelul clasic folosit de terapeuţii şi cercetătorii care s-au ocupat de dependenţa de alcool şi stupefiante. În cadrul acestui model, numit în general ciclu în spirală, subiectul este marcat de o anume suferinţă, are prea puţin respect faţă de sine şi are sentimentul de culpabilitate, se simte nemulţumit sau, pur şi simplu, plictisit de viaţă.

El îşi anesteziază aceste sentimente cu alcool sau cu stupefiante, dar beţia şi ameţeala care urmează generează efecte secundare: remuşcare, amplificarea sentimentului de vinovăţie, chiar mai multă durere. Deoarece subiectul a găsit deja alinare şi consolare în anestezicul lui, se întoarce mereu la el. Efectele negative se multiplică şi se agravează – depresie, pierderea sănătăţii, poate chiar pierderea slujbei sau a familiei. Mai multă vinovăţie şi ruşine, mai multe remuşcări, mai mult anestezic. Leacul s-a transformat în stimulent. Repetarea ciclului vine acum de la sine, fără a mai avea nevoie de impulsul suferinţei iniţiale.

Efectul spirală

Cândva, Slinky a fost cea mai populară jucărie în America. Slinky era o bucată de sârmă subţire, răsucită în formă de spirală cilindrică, asemănătoare unui arc. Pe măsură ce arcul se destindea şi se contracta, spirala ”cobora“ pe o scară sau pe orice plan înclinat. Ea făcea un ”pas“ lung, chinuit, cădea de pe marginea unei mese, sărea de câteva ori pentru a-şi regăsi echilibrul şi revenea la forma cilindrică iniţială.

Ciclul dependenţei seamănă într-o oarecare măsură cu Slinky. Văzut în perspectivă, el apare ca un ciclu în patru timpi sau etape de evoluţie. Prima etapă, notată cu 1, este marcată de o anumită formă de suferinţă. Aici este punctul de pornire al ciclului. Factorul de dependenţă (de pildă, alcoolul, stupefiantele, munca) reprezintă următorul pas, etapa 2. El joacă rolul de anestezic ce calmează pe moment durerea (etapa 3), dar generează şi efecte neplăcute (etapa 4): culpabilitate, ruşine, chiar o stare generală de apatie. Ceea ce rezultă este tot suferinţă – înapoi la etapa 1.

Durerea se cere calmată din nou cu anestezice, şi tot aşa la nesfârşit. În cazul persoanelor dependente sau codependente, ciclul se poate repeta de câteva ori pe an, în fiecare sâmbătă seara, sau de mai multe ori pe zi.

Însă, cercul nu se închide mereu în acelaşi punct. Pe măsură ce organismul se obişnuieşte cu anestezicul, are nevoie de doze din ce în ce mai mari. Aceasta duce la amplificarea consecinţelor negative. Pare că, în timp, dependenţa parcurge un drum care urmează marginea exterioară a jucăriei noastre. În timp ce efectuează mişcarea de rotaţie de-a lungul celor patru etape, se angajează şi pe o traiectorie descendentă, rotindu-se astfel în spirală.

În cele din urmă, ciclul se repetă haotic, scăpat de sub control, într-o anumită măsură, natura anestezicului determină ritmul şi viteza de evoluţie a ciclului. De pildă, berea este cel mai slab stimulent al acestei mişcări pe spirala descendentă. Cele mai dramatice şi mai rapide efecte sunt generate de stupefiante.

Heroina asigură vreo patru ore de euforie. Când cobori cu picioarele pe pământ te simţi mult mai rău ca înainte, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Dozele cresc vertiginos pe măsură ce creşte toleranţa organismului la substanţa respectivă, accentuând efectele neplăcute ale perioadelor de abstinenţă.

Pe măsură ce persoana dependentă încearcă să recupereze extazul iniţial, momentele de cădere psihică se accentuează fără ca stările de euforie să fie mai intense.

În această reprezentare clasică, factorul de dependenţă – anestezicul – nu mai este pur şi simplu o etapă său o staţie pe drumul circular. El a dobândit o viaţă proprie, autonomă. Indiferent dacă organismul bolnavului a ajuns sau nu să depindă de factorul respectiv, din punct de vedere psihic avem de-a face cu o dependenţă gravă.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!