Poemele lui Radu Săplăcan pentru prietenii săi

        ,,Radu Săplăcan a fost și a rămas pentru mine: prieten absolut.” (Ioan Pintea)

Când este vorba de poetul Radu Săplăcan, fără să vreau, îl asociez cu tatăl său, profesorul Petru Săplăcan. Am fost elevul acestuia, mi-a fost diriginte în clasele V-VIII, la Beclean. A fost un profesor de română de excepție, un bărbat frumos care emana în jur multă stăpânire de sine. Mă uimea faptul că exemplifica cu citate din operele scriitorilor români chestiunile de limbă pe care le aborda, reproducându-le din memorie. Pentru mine el a fost ,,nașul” care m-a cununat cu limba română, cu oficierea ei de la catedră, în calitate de profesor.

Îl știam pe  Radu de la Beclean, era năzdrăvanul din familia dirigintelui meu, neastâmpărat și mereu zglobiu.

Poetul Ioan Pintea și un grup de scriitori bistrițeni continuă să păstreze cu ,,osârdie” memoria lui Radu Săplăcan. La împlinirea a 70 de ani de la nașterea lui Radu Săplăcan (1 aprilie 1954), Ioan Pintea reeditează poeziile acestuia, dedicate prietenilor săi, în volumul ,,Poeme pentru prieteni” (Editura ,,Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2024).

Lecturându-l, m-am simțit mai apropiat de poeziile dedicate prietenilor de către Radu Săplăcan, pe care i-am cunoscut și eu. Pe de altă parte, pentru cei mai mulți dintre prietenii lui, pe care nu-i cunosc, poeziile dedicate lor, m-au provocat mai mult, ,,materia primă” a interpretării, fiind doar textul lor.

În  volumul în discuție, sunt trei persoane cărora le sunt adresate câte două poezii: pictorul Marcel Lupșe, poetul Ion Mureșan și Livia. Uneltele de lucru  ale pictorului, carton, tapiserie, ramă, apar în cele două poezii, ele fiind subordonate ,,ochiului”, dirijorul picturii: ,,Carton despre suburbiile ochiului” (,,Caligramă”), sau devin o constrângere, o armură care pedepsește pe cel care o poartă, prin greutatea ei: ,,pictore, rama portretului e o oglindă care mă strânge-” (,,Ceremonie pe gresie”). Sacrificiul în actul creației poate părea o ,,posibilă crimă?” (,,Text de frontieră”), pentru Ion Mureșan) : ,,uneori Dansatorul are sânge pe tălpi”-. A scrie poezie, înseamnă pentru Ion Mureșan a vinde ceva din ființa ta: ,,vinzi o carte asemeni copilăriei” (,,Fructe de sticlă”). Liviei îi dedică tot două poezii: ,,Falsă memorie” și ,,De seară”.  Prima este o reușită poezie erotică: ,,legăturile nopților noastre/un pumn de apă/răsărit din ciment...”, în cea de-a doua asistăm la dedublarea poetului: ,,unde naiba ai fost și cui să cer iertare?”, la un dialog al său cu trupul lui. Prietenului ,,Ț” îi cântă  o ,,Serenadă pentru trombon”, făcând aluzie la instrumentul muzical preferat al amicului. Sculptorul Max Dumitraș oficiază ,,liturghia daltei” ca pe un sărut. (,,Sărut cu dalta”).

Date biografice îi sunt dezvăluite folkistului Florin Săsărman: ,,dragule, eu m-am născut de-a curmezișul la noi în sat/mama a visat lumânări de catran/iar tata s-a-mbătat/pe la Bărăciuni, bunicii tac afânat.” (,,Tic nervos”).

Lui Zorin Diaconescu îi scrie o ,,Cronică de taină pentru fluturii arși”, cu trimitere directă la Cenaclul ,,Saeculum”, membrii acestuia ,,evadând în imaginar” pentru  ,,a ajuta sufletul să supraviețuiască” (Zorin Diaconescu- ,,Cronică de taină pentru fluturii arși”, Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2023, p.16), în anii comunismului.

Prietenia însemna pentru Radu Săplăcan și ,,flecăreală” (,,Developarea (autodenunț despre prietenia cu Mihai D.”), amintiri comune (,,Sala de așteptare”), schimb de replici ,,șirag de gloanțe” (,,Cronică de taină pentru fluturii arși”), unitate de ideal: ,,sângeram din același braț” (,,Nespus de mult colorate”), schimb de idei, amenințarea morții: ,,vorbe mari, semne de moarte-” (,,Am comis!”).

Scrisul și credința au aceeași greutate: ,,e frig aici, între piatră și clopote,” (,,Muntele rece”). Ele pot ,,fura moartea” (,,Presupoziție alcalină”). Bătrânul Teohar Mihadaș, ,,turn înclinat”, închis  ,,în scoica roșietică” a comunismului, este un propagator al speranței: ,,imaginezi/farul de pe țărm...” (,,Operație est-estetică”). Propriul copil este considerat ,,un epitaf malițios” (,,Lunecând”), iar cel ,,lăuntric”, urcă și coboară ca un ,,lift”, în funcție de fluxul și refluxul amintirilor. Împărtășește Ioanei și lui Lucian teama sfârșitului inevitabil: ,,mă-ncearcă un fel de frig-cărnos;” (,,Încet, deasupra lumii”). Prietenului George i se plânge de scurtimea vieții: ,,nu prea avem timp/pentru viață...” (,,Lui George”). Viața este  o călătorie întâmplătoare (,,Serigrafie”). Lui Horia Bădescu (,,Presupoziție alcalină”) îi amintește  că amânarea morții este asemeni sărutului dintre ,,vierme” și ,,ciocănitoare”.

Deși îi dedică poezia ,,Omul cu ochii galbeni” unui medic care  îl trata în spital, Radu Săplăcan își descrie starea lui de spirit de atunci: ,,Coridoare de lut ascunse prin vene.../o furtună în halat alb îți așază viața pe frunte”. Ea contrastează cu ce se întâmplă afară, joaca copiilor și primăvara.

Și în aceste poeme Radu Săplăcan surprinde prin finalul poemelor, printr-o schimbare neașteptată de planuri. Așa se întâmplă  în poeziile: ,,Caligramă”, ,,Nox”, ,,Am comis1”, ,,Serigrafie” etc. Această modalitate o vom întâlni abundent în poeziile lui David Dorian.

Imagini inedite te întâmpină mereu: ,,seamănă cu un divorț între două ninsori” (,,Humana O. Cu rețetă!”), ,,frigul se naște din încheieturile vorbelor mele;” (,,Domnița Maria”), ,,cu un fel de ploaie înfiptă în umeri,” (,,Sărut cu dalta”), ,,Poemul acesta vrea să meargă la mănăstire-” (,,Păcătosul”), ,,Prietenul meu G. naște o grădină” (,,Pătrunjelul”), ,,bunicii tac afânat.” (,,Tic nervos”), ,,se întâmplă cuvinte” (,,Ritm organic”) etc. Unele obiecte își schimbă surprinzător înfățișarea: ,,televizorul se preschimbă-n/ bocanc ...” (,,Am comis!”); ,,mașina mea este un pământ suspendat-” (,,Tic nervos”) etc.

În conștiința prietenilor săi Radu Săplăcan ,,era o legendă” (Vasile Dragomir - ,,Radu fire de poveste”, postfața volumului în discuție). Acest ,,popor  de prieteni peste tot” (Ioan Pintea) a păstrat vie memoria poetului Radu Săplăcan, ,,prieten absolut”, cum îl numește părintele Ioan Pintea, deși deviza lui era: ,,Câtă prietenie, atâta exigență!”.

Amintindu-ne în fiecare aprilie de ziua lui de naștere (n. 1 aprilie 1954) și de plecarea lui dintre noi, tot în aprilie (15 aprilie 2002),  ne reamintim (Ioan Pintea) ,,de parte cea bună din noi” (Ioan Pintea – am făcut o extensie), făcându-ne o sinceră spovadă, așa cum procedează poetul și preotul Ioan Pintea în prefața volumului: ,,Amintirea lui Radu îmi dezmorțește, dintr-o prea îndelungată anchilozare mântuindu-le, propriile mele păcate, neputințe, scăderi, mici invidii, răutăți, frici, orgolii. Dă un sens defunctei mele libertăți.”