Radu Săplăcan: exercitii de balistică

Stins prea devreme, în urma unei boli nemiloase care i-a încețoșat ultimii ani, Radu Săplăcan era mai degrabă o speranță decît un talent deplin împlinit.Poeziile sale, scrise în perioada din urmă și publicate anul trecut la Editura Dacia, scot la iveală o conștiință intelectuală tulburată, neliniștită, pe care apropierea mortii îl marchează definitiv printr-o gravitate ce se lasă lesne descifrată. Mai recent, același devotat prieten și admirator, George Valentin Dâncu, inițiază, la nou înființata sa editură Eikon, publicarea unei antologii de texte critice realizată de loan Pintea și Sorin Gâijan. Cei doi adună mai toate textele semnate de Radu Săplăcan în periodice, începînd din 1979, cînd începe să scrie în „Tribuna”, pînă la cele din „Astra”, când ambiționa să devină un adevărat critic de întâmpinare (1982-’89) și pînă la ultimul text din Poezia , scris în 2002, cu titlul premonitoriu Aura  tragică. E un articol închinat poeziei lui Cezar Ivănescu, în lirismul căruia detectează o „adâncă traumă existențială”, fapt care-l duce la acea adiere funebră și întâlnire cu Moartea, care-l obseda chiar atunci și pe Radu Săplăcan. Versul cezarivănescian : „De ce cu moartea te-ndrăgești mereu” va fi reluat de critic ca un adagiu al acestei aure tragice. Dar Exercițiile de balistică dovedesc în final altceva: o vizibilă poftă de lectură, un larg registru de investigație critică și un mod aproape maiorescian de luptă cu pseudovalorile, o dorință mereu renăscută de a bara verbiajul, inflația literară de orice fel, fenomenul autorlâcului prezent, mai mult decât ne-am aștepta, în societatea română contemporană. Gestul inclement și tranșant al tânărului, de a pune stavilă nonvalorilor, se traduce prin deschiderea unei rubrici proprii cu titlul „Literatura futilă sau Literatura nimănui”, rubrică la care sancționează opiniile critice neconsolidate ale lui C. Jalbă și Pompiliu Marcea, versurile Marianei Costescu și Ion Dianu, inflația verbală a lui Ion Rahoveanu, diletantismul lui Ion Hurjui, expectorațiile lirice ale lui Dan David, producțiile unui folclorism de tip amatorist în cazul Elenei Mătasă și Gheorghe Colț. Acțiunea critică este pentru Radu Săplăcan un act de selecție și valorizare, „arta de a discerne și alege”, după formula lui Saint-Beuve, convins fiind că „Diversitatea unei culturi nu poate fi slujită în afara judecăților tranșante, (deoarece) inflația aclamatoare “este un efect al lipsei de vocație” și o cauză a autodiscreditării spiritului critic”. El vede recenzia „ca o pradă”, deoarece criticul trebuie să vegheze la pacea habitatului, la normalitatea schimbului de generații. Radu Săplăcan posedă un limbaj critic atractiv, o expresie lapidară și viguroasă, ceea ce face demersul său critic atractiv și promițător.