Poezia din Eden

Poetul Petre Rău, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu o activitate literară bogată, surprinde, în volumul „Eden în cădere”, Editura Info Rap Art, lumea poveştilor de pe drumul spre Eden. Întâlnirea cu viaţa este modul în care poetul ştie să amplifice sentimentele: „te voi lua cu mine începând cu ultimul meu vers/ tu care m-ai iubit un termen nedrept de scurt/ pe când trebuia să fim amândoi”. În această atmosferă a poeziei vine întâlnirea cu lumea cerească: „m-am cam împrietenit cu Dumnezeu/ în ultima vreme/ mai întâi am dat la pace/ după care/ el a dat buzna peste mine într-o/ noapte, vădit îngrijorat/ să-mi explice/ că raiul e din ce în ce mai gol”.
Suntem într-o lume a suferinţelor pentru care salvarea nu poate fi găsită decât în rugăciune şi poetul amplifică acest lucru: „pârjolitele ţărmuri de-a lungul rănilor mele/ am lăsat atâtea în urmă şi acum îmi apăr înainte/ nici nu mai am curaj să citesc pentru că/ o aflu în fiecare cuvânt/ mereu spus înaintea mea/ mereu nespus de mine” sau „îmi închipui că Dumnezeu este atât de generos/ că-şi va da viaţa odată cu mine/ nu se va crampona de putere/ şi după acest sacrificiu suprem/ probabil că stelele se vor privi între ele mirate/ ca nişte sufletele muribunde. Atmosfera este încărcată de trăirile accentuate de atmosferă: „ploua în geam, ploua orizontal/ aburul nopţii se retrăgea prin vizuinile cârtiţelor/ în gândurile mele/ care la rândul lor se târau/ în patru labe/ ai ascultat vreodată liniştea/ dintre două bătăi de clopot”.
Pe drumul poeziei, autorul este dezbrăcat de gânduri, liniştea venind întotdeauna după o furtună, atunci când: „timpul nostru îndoielnic de/ anonim/ ca o cădere de zei/ anonim s-a scurs dintre noi”. Casa poeziei adună vibraţiile sufletului poetului, cel care descoperă, pas cu pas, dorul orb aşezat pe fresca gândirii: „poetul se joacă din nou cu telecomanda/ deprins să respire oxigenate miresme/ la umbră dorm cuvinte întârziate câteva/ totul curge precum lacrima/ izbucnită din nebunie de iris”.
Petre Rău aşază, în volumul „Eden în cădere”, ca într-o prelungă frumuseţe, „rostiri de nume aburind oglinda/ într-o veşnicie doar a clipei”.