Pr. dr. Maxim Morariu: Avem ochii umezi la icoana Maicii Domnului. De durere, de admirație, de dragoste

Iubiții mei,

Maica Domnului reprezintă, apodictic, chipul cel mai duios din toată istoria creștinismului. Curăția ei e cea care dă consistență întregii noastre spiritualități și o plasează pe un loc aparte în istoria mântuirii. Pururea fecioria e cea care o definește. Sfinții Părinți au vorbit mult în decursul vremii cu privire la însemnătatea acestui aspect, fundamental pentru teologia și spiritualitatea Răsăriteană.

Praznicul de astăzi ne invită să descoperim o altă ipostază importantă a biografiei ei. Ne vorbește despre două elemente esențiale. Cel dintâi e legat de părinții Mariei: Ioachim și Ana. Cel de-al doilea de calitatea ei de făptură erudită, educată.

Cei doi bătrâni ajunseseră la o vârstă înaintată fără să aibă urmași. Dincolo de faptul de a reprezenta o neîmplinire în plan personal, acest lucru aducea cu sine și o serie de consecințe în cel social. Într-o societate care-l aștepta pe Mesia, faptul de a avea urmași întărea nădejdea că acesta ar putea răsări din stirpea fiecărui om binecuvântat cu un astfel de dar. Poate tocmai de aceea, mentalitatea colectivă a alunecat și pe panta opusă. A ajuns astfel să vadă sterpiciunea drept o urmare a blestemului. A faptului de a fi stârnit mânia divină și, deci, o consecință a păcatului. De acest lucru va fi acuzat și bătrânul preot, atunci când i se va respinge jertfa adusă la Templu. Precum va fi văzut de către mulți și Zaharia.

Sfântul Ioachim va asuma, însă, în chip responsabil nedreptatea socială ce i se făcea. Se va retrage în pustie. Va cere lui Dumnezeu iertare și milostivire. Va face chiar o făgăduință, a cărei împlinire o prăznuim astăzi. Și va primi mai mult decât și-ar fi putut imagina. Pe Maica Domnului. Cum promisiunea e promisiune, când aceasta va împlini vârsta de trei ani, va fi afierosită lui Dumnezeu. Adusă la templu, va rămâne aici până la vârsta maturității. Într-o instituție sacră care, deși nu dădea femeii drepturile pe care le oferă societatea în care trăim, știa totuși să o prețuiască și să-i evidențieze calitățile într-un mod aparte. În jurul locului sfânt exista o adevărată școală în care tinerele erau școlite în cele ce țineau de Legea Veche. În plus, dobândeau abilități practice. Se-ndeletniceau cu țesutul și cu lucruri ce țineau de buna gospodărire a acelui spațiu. Se pregăteau pentru viața ulterioară, matrimonială, care le solicita să fie bune gospodine. Și-n același timp, deveneau femei ce reprezentau pătura, ce-i drept, firavă, a intelectualității feminine a vremii. Căci se presupune că știau să citească și aveau ceva mai mult decât o viziune vagă cu privire la chestiunile religioase. Toate aceste lucruri vor veni să o pregătească pe Maria pentru misiunea ulterioară la care va fi chemată. Acest fapt explică, probabil, cel puțin în parte, calmul cu care va primi toate cele ce-i vor veni din partea lui Dumnezeu și discreția care-i va caracteriza întregul parcurs biografic.

Iubiții mei,

De obicei privim înspre Maica Domnului ca înspre mama ce ne mângâie durerile, ne-alină suferințele, ne-ascultă și ne apropie de Fiul ei. Acest lucru vine să completeze foarte frumos ipostaza în care dânsa ne este prezentată astăzi. Căci ne-o relevă drept model de ascultare, disciplină și curăție. Indiferent de cum am privi înspre ea, însă, cred că, dacă măcar o fărâmă de credință vine să ne străbată sufletele, nu putem să ridicăm privirea înspre icoanele ce ne-o reprezintă, fără a avea ochii umezi. De durere, admirație, ori dragoste. Important este s-o privim. De fiecare dată când simțim nevoia. Chiar și atunci când nu suntem în necaz (ori, poate, mai ales atunci). Bucuria va fi reciprocă. Îndrăzniți!

Vă îmbrățișează cu inima de dincolo de baltă,

Al dumneavoastră,

Maxim Morariu