Pr. Vasile Beni: Dăruiţi din zâmbetul dumneavoastră celor din jur, nu aşteptaţi să primiţi ceva în schimb, doar să o faceţi din suflet

Vindecarea slăbănogului din Capernaum -   Ev. Matei 9, 1-8

         „Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte! Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.”

       „Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă" (Sfântul Nicolae Velimirovici).

  Dragii noştri credincioşi!

Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii lui Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, păcatul se mai numeşte şi fărădelege.

      Păcatul este de două feluri: 

- Strămoşesc, adică cel săvârşit de strămoşii noştri Adam şi Eva în rai şi care prin naştere se moşteneşte de fiecare. El se şterge prin Taina Sfântului Botez.

- Personal, adică păcatul săvârşit de fiecare credincios în parte.

 Cei doi călugări. De mult, la o mănăstire situată undeva în inima pustietății, trăia o comunitate mică de călugări. Încercau să se gospodărească din munca lor, trăind din ce cultivau sau creșteau pe lângă mănăstire. Se fereau pe cât posibil de lumea exterioară și mai ales de tentațiile ei. Regulile lor erau stricte și clare, iar în privința femeilor erau cele mai stricte: Nu aveau voie să privească, să vorbească sau să atingă vreodată o femeie.

Într-o zi, doi dintre călugări au fost nevoiți să părăsească mănăstirea și să meargă până în cel mai apropiat oraș pentru a rezolva câteva lucruri importante ale mănăstirii. Drumul era lung și greu, străbăteau păduri, urcau și coborau dealuri, treceau râuri și văi. Au ajuns osteniți la oraș iar spre seară, când rezolvaseră ce aveau de făcut, au trebuit să se întoarcă la mănăstire.

În drumul lor a apărut ploaia, norii negri se îngrămădeau peste tot iar fulgerele brăzdau cerul. Ploua cu găleata, iarba pe care călcau mustea de apă, iar pârâurile pe care le aveau de trecut se umflaseră mult în matca lor.

Lângă un astfel de pârâu au zărit o femeie ce se chinuia să-l treacă, dar apa era prea învolburată și prea rapidă. O vedeau ținându-se de pietre dar mersul ei părea nesigur iar pericolul o pândea la fiecare pas.

Unul dintre călugări înțelegând că singură femeia n-ar fi avut nicio șansă să treacă pârâul și să ajungă la casa ei, a luat-o în brațe și, ușor, ușor, pas cu pas, a trecut-o pe malul celălalt. În urma lui venea și celălalt călugăr. Femeia i-a mulțumit, iar cei doi călugări au plecat pe drumul lor mai departe, spre mănăstire. Liniștea se lăsase între ei, niciunul nu scotea vreun cuvânt.

După câteva ore bune de tăcere, călugărul care mergea în spatele celui ce trecuse cu femeia în brațe pârâul, a întrebat întristat: „Dar bine frate, cum ai putut să faci una ca asta?  Știi bine că noi nu avem voie să atingem vreo femeie iar tu ai trecut-o pârâul în brate…” Liniştit, celălalt i-a răspuns: „Eu am lăsat fata acolo, tu, însă, o mai porţi şi acum cu tine”.

Să fim aşadar atenţi la păcate cu gândul, pentru că ceea ce mâncăm aceea procesează trupul, la ceea ce ne gândim, aceea prelucrează mintea.

Suferinţa are multe forme: fie în trup, fie în suflet, fie în minte, important este să învăţăm ce vrea să ne spună.

Când vedem că cineva bolnav fiind suferă, trebuie să ne gândim că şi noi am putea fi cândva într-o situaţie asemănătoare. Prin urmare, trebuie să arătăm iubire creştină celor suferinzi, să-i ajutăm, nu să-i judecăm. În faţa suferinţei altora să ne întărim în credinţă şi să sporim în iubire milostivă, rugându-ne cu smerenie şi speranţă pentru vindecarea lor.

Dumnezeu îngăduie uneori încercări, între care şi bolile, ca noi să fim mai milostivi, mai ajutători, mai solidari şi mai sensibili la suferinţele altora.

Să ne bucurăm de viaţă, să preţuim timpul alături de familie, de prieteni dragi! Dăruiţi din zâmbetul dumneavoastră celor din jur, nu aşteptaţi să primiţi ceva în schimb, doar să o faceţi din suflet! O vorbă bună, un telefon, un mesaj de încurajare, o îmbrăţişare contează enorm pentru cei în durere. Să fim bucuroşi de fiecare zi că deschidem ochii şi să nu uităm că Dumnezeu nu ne-a dăruit ochi doar să privim, ci şi să vedem, pe cei bolnavi, bineînţeles. Amin.

Pr. Vasile Beni