Pr. Vasile Beni: De ce să iertăm? Pentru ca răul să devină bine

Textul Evangheliei la duminica unsprezecea de după Rusalii:,,Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi începând el să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând acela cu ce plăti, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el, şi pe femeia lui şi pe copiii lui şi toate câte are, ca să plătească. Deci, căzând sluga aceea în genunchi, i se închina, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Şi căzându-i la picioare cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti... Dar el n-a vrut, ci mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, i-au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, aşa cum am avut eu milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aşa vă va face vouă şi Tatăl Meu Cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima“ (Matei 18,23-35).

Dacă am fost atenţi, textul acestei parabole ne descrie pe de o parte relaţia noastră cu Dumnezeu, iar pe de altă parte relaţia noastră cu fiecare semen al nostru. Ce motive avem pentru a-i ierta pe cei ce ne greşesc? Aparent, niciunul. În realitate sunt câteva. Fiecare dintre acestea are logica sa proprie, iar dacă le luăm împreună, vom înţelege că ele sunt maximumul gândirii pozitive, prin care umanitatea se poate salva de ea însăşi.

Evanghelia acestei Duminici ne aduce în atenţie „cununa” creştinismului: iertarea din iubire. Toate regulile creştinismului nu au decât un singur scop: dobândirea virtuţii iubirii care duce la iertare.

Ce motive avem însă pentru a practica aşa ceva, într-o lume din ce în ce mai revanşardă?! Sunt multe. Însă ne oprim doar la câteva dintre ele. Să le luăm pe rând:

1. Pentru că noi înşine ne cerem iertare în rugăciunea Domnească când zicem ,,Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea, este principiul de la care plecăm în aventura de a iubi şi a ierta.

2. Obţinem un mijloc prin care putem evita eventualele duşmănii. Dacă vrei ca ceilalţi să nu-ţi facă rău, nu le face nici tu rău. Însă nu este suficient, deoarece răul nu apare în lume doar ca o reacţie la rău. Uneori, pleacă din noi înşine. De aceea, acest motiv este necesar, dar nu suficient, cum chiar Hristos spune mai departe: ce folos avem dacă facem binele doar celor ce ne fac bine? Răul va fi limitat, dar nu va fi eliminat.

3. Când răul pleacă din noi înşine, el este doar manifestarea unei serioase neînţelegeri a binelui. Dacă nimeni nu-şi doreşte răul, apariţia lui nu poate fi decât consecinţa unei erori de apreciere, a unui raţionament viciat într-un anume punct. Prin urmare, răul apare doar ca o iluzie că facem ceva bine.

Logica ne învaţă însă că, atunci când cineva este într-o eroare, el trebuie ajutat să îndrepte lucrurile, pentru ca eroarea să nu se propage mai departe. În acest caz, oricine săvârşeşte răul nu trebuie condamnat ci, dimpotrivă, ajutat sau compătimit (în cazul absurd în care nici nu mai doreşte să fie îndreptat). Orice om care face ceva rău nu este altceva decât un semen de-al nostru aflat într-o eroare. De aceea, creştinul nu este chemat să osândească, ci să ajute pe semenul său.

4. Pentru că răutatea nu duce nicăieri. Ce poţi obţine bun din răutate? Nimic. Zero. Aceasta deoarece nici măcar răul nu există în sine. El nu este decât o deformare a binelui, o folosire nedreaptă a tuturor celor ce există în univers. Şi de aceea m-aş opri la un exemplu:

Iertarea ca mod de viaţă

Tragedia s-a petrecut în Africa de Sud, ţara. Acest om paşnic a dat lumii întregi o lecţie de iertare atunci când, după 27 de ani de închisoare, urmând să devină preşedintele ţării, l-a invitat pe torţionarul său lângă el pe scenă unde se desfăşura ceremonia de investire. Prin acest act public văzut de toată lumea Mandela a dat tonul pentru iertare şi reconciliere naţională. A instituit un organism guvernamental denumit: Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere. Ca să dea autoritate şi greutate acestei comisii, a numit în fruntea ei pe arhiepiscopul Desmond Tutu. Aceşti doi bărbaţi nonviolenţi (Mandela şi Tutu) cunoşteau puterea iertării. Ei au avut un singur obiectiv, acela de a dezamorsa criza din ţară după ani lungi şi grei de conflict interetnic între rasa albă şi neagră. Regulile comisiei înfiinţate erau simple: dacă un ofiţer care a comis crime în aceşti ani venea de bună voie în faţa procurorilor şi îşi mărturisea faptele, recunoscându-şi pe deplin vina, avea şansa de a nu fi judecat şi condamnat. El a zis că ţara are nevoie mai presus de orice, de vindecare nu de justiţie.

Unul din cei audiaţi de comisie a fost ofiţerul alb Van de Broeck. El a mărturisit cum, împreună cu alţi colegi de-ai săi, au împuşcat un tânăr de culoare în vârstă de 18 ani, după care i-au ars trupul pentru ca să distrugă orice posibile dovezi. Opt ani mai târziu acelaş ofiţer Van de Broeck s-a întors în aceeaşi casă pentru a-l aresta pe tatăl băiatului respectiv. Soţia acestuia a fost obligată să fie de faţă atunci când ofiţerii l-au legat pe bărbat de stâlp, au turnat benzină peste el şi i-au dat foc.

În sală s-a lăsat o linişte de mormânt de îndată ce bătrânei care îşi pierduse fiul şi soţul i s-a dat dreptul la cuvânt. „Ce doriţi de la Van de Broeck?” a întrebat-o judecătorul. Pretenţia ei era aceea ca Van de Broeck să revină la locul crimei şi să adune praful de pe jos astfel încât să-l poată înmormânta pe soţul ei cum se cuvine. Apoi a mai zis: „Van de Broeck mi-a răpit familia, dar sufletul meu este încă plin de dragoste. Aşa încât aş dori ca, de două ori pe lună, să mă viziteze în ghetou şi să petreacă alături de mine o zi ca şi cum i-aş fi mamă. Şi aş mai vrea ca Van de Broeck să ştie că Dumnezeu l-a iertat, aşa cum l-am iertat şi eu. Aş vrea să-l îmbrăţişez pentru a-i arăta că l-am iertat cu adevărat”. În timp ce bătrâna se întrepta spre boxa acuzaţilor, Van de Broeck nu mai auzea nimic. Copleşit de cele auzite, leşinase.

La final să ne oprim la câteva scurte concluzii în propoziţii simple şi care conţin mult adevăr:

a. Dreptatea pedepseşte răul.

b. Răzbunarea perpetuează răul.

c. Iertarea biruieşte răul.

d. Cel ce nu iartă năruie puntea peste care el însuşi este nevoit să treacă.
(George Herbert)

e. Uitarea ţine de memorie – însă iertarea ţine de inimă. Să încercăm să avem inimă. Amin!

 pr.Vasile Beni