La noi

”Prenţipuri” şi interese

Intenţionat, primul cuvânt din titlu l-am lăsat în forma lui de pe vremea lui Caragiale, iar al doilea substantiv l-am scris potrivit limbii române standard. Amândouă cuvintele acoperă două hălci zdravene din zisa politică (?) românească, diferenţa fiind că ”principiile” ţin de o ridicolă gargară partidică – cronicizată în spaţiul românesc - , iar ”interesele” sunt atât de reale, de multiple, de mustoase, încât cuvâtul se referă la o stare actuală socio-politică şi morală mai largă decât ”enteresele” de pe vremea lui Conu Iancu, de acum 125 de ani.

În primul an al mileniului III, un ”amic” a părăsit partidul (care dase faliment la guvernare) şi a trecut la altul. L-am întrebat de ce. Mi-a răspuns cu o fizionomie de om profund convins de ce spune: Mi-am dat seama că ideologia acestui partid nu corespunde principiilor mele politice. Apoi, a trecut la alt partid (desigur pot fi invocaţi mii de astfel de excursionişti); nu l-am mai întrebat cum stă cu principiile – era evident că deveniseră ”prenţipuri”. Apoi, şi-a luat rucsacul şi s-a cărăbănit la alt partid; nu l-am întrebat cum stă cu…

În vremea aceasta de clocote şi clopote partidice, când a început să fiarbă borhotul în cazanele formaţiunilor (?) politice, se vehiculează câteva stereotipii mai abitir ca altădată şi cu un tupeu consternant: ”principii”, ”ideologie de partid”, ”statut”, ”strategii de reformă”,, ”înnoiri”, ”întineriri”, ”primenire”, ”proiecte” etc. Doar cuvântul ”interese” e uitat, adică straşnic vegheat, în sertarele propagandiştilor politici.

Nu strică să deschidem dicţionarele limbii române, căutând câteva cuvinte edificatoare pentru zarva de acum. Iată:

Principiu: Are o largă arie semantică, dar mă opresc la următoarele ipostaze: ”regulă sau normă de acţiune, de comportare etc., constituind un model sau un scop”; ori: ”convingere intimă, punct de vedere propriu”; sau sintagma ”din principiu”, ceea ce înseamnă ”în conformitate cu un punct de vedere hotărât, definitiv stabilit, preconceput”.

Ei bine, ce putem spune, din această perspectivă, despre făcătorii noştri de politici? O spunea încă Eminescu, acum aproape 150 de ani, în ziarul ”Timpul”: ”Pentru D-sa, politica este o pură afacere… de negustorie de idei şi principii.”

Pentru vocabula interes, dicţionarul zice: ”preocuparea de a obţine ceva necesar, folositor, agreabil, avantajos”. Reţin apoi două expresii: ”a-şi face interesele” – adică a fi preocupat numai de interese personale: şi: ”intereseul poartă fesul”.

Ce este fesul? Cuvânt de origine…turcă. Era acea scufie purtată de musulmani, care se scotea de pe cap atunci când purtătorul urma să culeagă bani, obiecte preţioase.

A se observa că fiecare dintre aceste partide (lipsite de identitate reală) are câte un fes, şi fiecare membru – la centru sau în teritoriu - are fesul lui. Ce este comun acestor purtători de fesuri (nu fese…): ideologiile lor nu există, nu se regăsesc în activitatea practică; invocarea principiilor e un mod de a produce zgomotul care să mascheze interese de grup ori personale; scufiile acestea adună bani, favoruri, privilegii, afaceri oneroase, chiar tîlhării, abuzuri, fărădelegi.

Deşi , temporal, ne aflăm în mileniul III, în realitate, temporar, ducem o politică fanariotă (indiferent de culoarea partidică), în fesul căreia ascundem peşcheşuri, biruri, beizadele, arnăuţi, lefegii, temenele, cadâne, neguţători de iatagane (cuvintele au sinonime în limbajul actual): Totul de-a valma. Totul ”o apă ş-un pământ”, în faţa ”prostitului popor” (Cât de cumplit de actuali sunt Eminescu şi Caragiale!; nu întâmplător, un Patapievici l-ar vrea pe Eminescu aruncat în debara).

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5