Preot prof. Nicolae Feier: ,,Lerui ler” - ,,Florile dalbe de măr”, ,,Linu-i lin” şi ,,Ziurel de ziuă”. Reminiscențe precreştine în colindele româneşti

I. ,,FLORILE DALBE”

 Cu ajutorul lui Dumnezeu vrem să lămurim de ce apar aşa de des ,,Florile dalbe de măr” în aproape toate colindele,  ca un refren veşnic în mijlocul îngheţatelor ierni.

Părintele Arsenie Boca, ,,Sfântul Ardealului”, a scris o carte cunoscută, numită ,,Cărarea Împărăţiei”, în care s-a străduit să arate modul liturgic de regăsire a drumului de reîntoarcere în Paradisul pierdut prin neascultarea lui Adam şi gustarea din fructul oprit, care era  concretizat într-un ... măr: ,,Mărul lui Adam”.

 Precum prin neascultarea unui om - Adam cel Vechi a venit păcatul în lume şi prin păcat  - moartea la toţi urmaşii lui, prin ascultarea lui Adam cel Nou, ascultare ,,până la moarte, şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2-6) a venit şi mântuirea lumii, adică întoarcerea la starea de puritate feciorelnică pe care o avea întreaga făptură înainte de cădere, deoarece Sfânta Scriptură zice că: ,,Adam, este chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5, 14-15) ca să restaureze întreaga creaţie a lui Dumnezeu, aducând-o ,,la starea cea dintâi” pe care am pierdut-o, potrivit zicerii Sfinţilor Părinţi, datorită ,,slăbiciunii minţii şi a ascultării de sfatul vrăşmaşului”.

Inclusiv întreaga natură s-a făcut părtaşă căderii, căci ,,mărul” cu pricina înainte de cădere a avut o perioadă de splendoare feciorelnică în vremea când era ,,floare dalbă de măr”, ca mai apoi să devină materie şi vehicul al păcatului.

Mai clar, Mântuitorul prin asumarea chipului firii noastre umane se face ,,prunc,  deşertându-Se de Sine”, adică dă înapoi ceasul istoriei Universului până îl aduce la starea sa din clipa creaţiei, căci atunci, privindu-şi Dumnezeu opera a exclamat că ,,era bună, foarte”. Atunci mărul lui Adam era doar ,,floare dalbă” ne fecundată şi implicit,  neprihănită.

II. ,,LERUI - LER”.

 Fără îndoială, refrenul acesta a stârnit mult imaginaţia cercetătorilor, a folcloriştilor, a filologilor şi a teologilor, încât unii au ajuns să creadă că e rotacizarea  numelui împăraţilor Aurelian, sau Marc Aureliu care au trecut pe aici pe la noi, Marc Aureliu asistând la facerea ,,Drumului Romanilor”, sit arheologic de pe Bârgău, folosit la atacarea şi cucerirea capitalei dacilor liberi, Patridava, între anii 162-164 dHr.

 Asfel ,,Relu” rotacizat ar da ,,Leru”. Numai că aceşti doi împăraţi erau păgâni, iar Aurelian Apostatul, nepotul Sf. Constantin cel Mare era şi el, ,,apostat” adică lepădat de Hristos, tot păgân şi nu aveau nimic în comun cu colindele.

Unele colinde au un substrat pre-creştin, adică ,,prevestitor în lumea păgână a venirii Celui Aşteptat de întreg Universul”. (D: Stăniloae)

Noi, după studii aprofundate, emitem ipoteza că termenul vine de la semi-divinitatea păgână, numită LIR, opera căruia era ,,LIRICA”, adică, poezia sacră acompaniată cu lira.

Toate colindele sunt poezii cântate, deseori acompaniate de instrumente muzicale străvechi, deci fac parte din specia literară, lirica.

 Irlandezii zic că LIR este exclusiv al lor, aşa cum ,,Laponia” a devenit recent ,,Ţara lui Moş Crăciun”, numai că numele lui şi al lirei (care are şi o constelaţie) sunt cu mult, mult mai vechi ca irlandezii, poate şi mai vechi decât strămoşii lor celţii care au trecut pe la noi acum mai bine de 2000 de ani.

 După Ovidius, exilatul din Pont, în ,,Metamorfozele”, Lir (Ler) este socotit în mitologia greco-romană (ambele mitologii fiind ,,fiice ale mitologiei tracilor”, după zicerea lui Mircea Eliade), ca fiind fiu nelegitim al ,,Păcurarului regelui Traciei, Admetus, zeul Apollo, care a avut doi gemeni cu o nimfă în Munţii Carpilor (Carpaţii), munţi în care Apollo s-a căit de păcate şi s-a călugărit încât a stat la peşteră 7 ani, deoarece o fată numită Dafina-Laura pe care a vrut să o necinstească, a fost metamorfozată într-un LAUR . Metamorfozarea a fost făcută de zeul suprem al geţilor, ,,DIAUS PYTAR” (Dumnezeu Pită sau Pita lui Dumnezeu – Bunătatea absolută). Din numele zeului suprem trac derivă la greci ca moştenire părintească tracică, ,,Diaus –Zeus” iar la latini ca moştenire traco-etruscă - ,,Ze Pytar” – Juppiter).

 Aşa, călugărindu-se Zeul păcătos, falic, POLLO, a ajuns ,,A POLLO”, adică fără plăceri lumeşti).

Acolo în ,,Lavra sa monahală”, nume luat de la Laura, a omorât în peşteră cu armele ascetice ale luminii, postul şi rugăciunea, pe Balaurul lui Ary, un şarpe cu aripi şi cap de lup, ajutându-l pe Deus Daky şi pe soţia sa, Armonia, fiica lui Ary, cel care era, potrivit lui Jordanes, ,,Fericitul Părinte care a dat geţilor dealurile şi câmpiile sale”. (În greceşte Dealurile lui Ary se scriu: ARY DELLOS” –Ardeal)

Cei trei l-au eviscerat (I-au luat pieleacu cp cu tot) pe balaur de trupul său otrăvit şi i-au ridicat capul cu pielea în ruda (suliţa), întemeind stindardul Daciei, ,,întemeind ,,Jocurile Pytice, mult anterioare Olimpiadelor, în cinstea omorârii lui Pyton. (Ovidius, op. cit) La ,,Jocurile Pytice” eroii se încoronau cu ,,frunze de stejar” fiindcă ,,în munții Hyperboreei danubiene, acolo de unde era Apollo, nu erau lauri (dafini), ci doar stejari”.( M. Eliade: De la Zamolxis, la Gengis Han, p.76.  Feier, Nicolae: ,,Zestrea strămoşească. pag 71;151-152; 187)  Toţi vitejii noştri au avut ca însemn, ,,frunza de stejar”. Priviţi epoleţii şi însemnele Armatei române!

 Preoții lui Apollo erau ,,bessioii”, conduși totdeauna de o ,,Mare preoteasă“ numită Pytia, în realitate o perpetuare matriarhală imemorială, ,,o ursitoare, adică o țărancă tracă ,,iertată”, (trecută de 45 de ani)”. (F. Compte ). 

Pytia era urmașă ereditară a primei femei: Semidivinitatea Phira (Fira) (Zamfira –Zeița Fira). De aceea dansurile trace de tip hora se numeau dansuri phyrice, iar cele cu mascoide cabaline se numeau ,,calphirice”  sau ,,calabrice”, adică ale ,,Moşilor călăreţi”. Vezi Jocul căiuţilor în Moldova.

Conform mitologiei est-europene, Phira este prima femeie din lume, mamă a zeilor și ai oamenilor. Un fel de ,,Terra mater” tracă. Fusese făcută de către Diaus Pytar dintr-un pământ roșiatic din sudul Basarabiei, nord-vestul Mării Negre. (P. Leveque, pag. 24, u) ,,Cabphirii”, fiii ei, sunt ,,Moșii călăreți” (,,Colabris moși”), prototipul ,,Călărețului Trac” și al ,,Călăreților Danubieni”.

Iată textul exilatului din Pont:

,,Jocul ce-i Pytic numit, după numele fiarei răpuse. / Oricare tânăr aici, ce cu pumnul, piciorul, sau roata, / Biruitor a ieşit, /  A stejarului cinste primeşte. / Laurul încă lipsea în munţii carpilor lui Apollo.  (Ovidiu.Metamorfoze, pag, 47).

 Ajutat de Apollo, Deus Daky s-a înfăşurat peste pânzele albe cu pielea lui, numită până azi ,,Şerpar sau ,,Cureaua lată” care are una, două sau trei catarame, cu chip de limbi de şarpe ,,muşcându-se de propria sa coadă”. (M. Eliade: ,,De la Zamolxis..”)

De atunci toţi bărbaţii daci poartă peste cămaşa albă cureaua sau şerparul!

III.  LINUL,  ,,LINU-I LIN”

Unul dintre copiii ,,mândrului ciobănel / Tras printr-un inel”, Apollo, se numea  LINUL, iar celălalt LIR sau LER.

 Moştenindu-şi părintele, amândoi cântau frumos la liră. Ovidius ne pune că au participat la un concurs de cântece în vremea Saturnaliilor sau a ,,Jocurilor Pytice” (În vremea Crăciunului de azi).

Juriul celor ,,Zece stăpâni judecători” (Dece baalii - ,,Baal – Stăpânul – Dece –Zece) a hotărât să confere premiul şi cununa de stejar pruncului lui Apollo, Linul, pe care acesta nu-l cunoştea deşi îi era tată natural, ca de altfel nici pe Lir care a luat locul al treilea. Gelos şi înfuriat că a ieşit pe locul doi, Apollo l-a aruncat pe Linul  între nişte spini rănindu-l la mâini, iar ca să nu-i zdrobească şi lira, fratele său, Lir (Ler) a aruncat-o pe cer şi aşa s-a făcut Constelaţia Lirei. (Ovidius Naso-Metamotphosis)

Colindele noaste străvechi (lirica arhaică românească) au fost creştinate: ,,Linu-i lin şi iară Lin... / I-a ajuns mânuţa-n spin”, vorbesc de acum două mii de ani acum despre Pruncul Iisus, deşi doar la răstignire ştim că Mântuitorul a purtat cununa de spini.

Colindele noastre strămoşeşti sunt rezervoare de Ortodoxie nemuritoare care arată ,,Pururea Fecioria” Măicuţei Sfinte, precum şi a Fiului său iubit, simplitatea şi splendoarea mărului celui înflorit în mijlocul deşerturilor iernii uitării omului de sine, de Dumnezeu şi de semeni, deşert creat de păcat, trăind însingurarea şi depersonalizarea, deşertificarea şi ariditatea, trezind în suflet dorul şi setea după Izvorul cel cu apă vie din care ,,dacă bei nu mai însetezi niciodată”.(Ioan 4, 5-u)

Mărul care este asociat Pomului cunoaşterii binelui şi a răului este zidit de Creator deodată cu Pomul Vieţii Veşnice.

 Pe măr s-a căţărat vrăşmaşul până în inima omului, iar pe Pomul Vieţii Veşnice, Sfânta Cruce,  s-a suit Fiul Omului - Domnul nostru Iisus Hristos, până în inima lui Dumnezeu.

O poveste pioasă spune că un înger care îl păzea pe Adam în Eden, văzând că vrea să înghită mărul, aşa cum făcuse deja Eva, l-a prins şi l-a strâns de gât, orpindu-i-l la mijlocul traseului faringo-esofagian. De aceea, proeminenţa masculină a gâtlejului chiar aşa se numeşte: ,,Mărul lui Adam”.

Iată ce ne învaţă Sfântul Apostol Pavel despre Pomul vieţii, Sfânta Cruce a Jertfei de împăcare a omului cu Dumnezeu:

,,Fraților, dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea pe lemnul Crucii a Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui. Și nu numai atât, ci ne și lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii” (Romani 5, 10 u)… Tot printr-un Om a venit şi mântuirea, căci ,,Adam este chip al Celui ce avea să vină” în lume, să se nască din Fecioară, ca să ne răscumpere. Prin femeie, prin Eva cea veche a venit osânda morţii şi prin Eva ce Nouă a venit Mântuirea lumii.

Domnul nostru Iisus Hristos, prin Naşterea Sa şi prin urcarea Sa pe Crucea care este prefigurată de ,,Pomul Vieţii” ne readuce la ,,starea cea dinainte de cădere” şi pe noi şi întreaga făptură. IPS acad. dr. Arhiepiscop şi Mitropolit, Andrei Andreicuţ ne spune într-o cuvântare la Duminica vindecării femeii gârbove că:  ,,Omul îmbătrânit şi încovoiat de păcate devine tânăr şi feciorelnic, iar mărul otrăvit de veninul şarpelui redevine ,,Floare dalbă”.

Această renaştere a lumii, această readucere la starea de dinainte de cădere, nu se poate realiza decât prin părtăşia noastră la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, la Cina de Crăciun şi la cea de Paşti a Fiului de Împărat, Cel ce S-a deşertat de Sinele său divin şi s-a făcut un ,,om oarecare”, care însă, ne pofteşte din nou ca locuitori în Casa Împăratului, căci aşa se tâlcuieşte cuvântul Biserică - ,,Casa bazileului - ,,Bassyli ika”.

Chemarea la Cina imperială a Crăciunului, a venirii Fiului lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară ca ,,Fiu al Omului”, este expusă sintetic de şi părintele Galeriu într-o predică la o Sfântă Evanghelie dinainte de Naşterea Domnului referitoare la ,,cei chemaţi să cineze cu Dumnezeu”:  ,,Veniţi că iată toate sunt gata”... Iată, a venit ,,plinirea vremii, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din Femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”(Galateni 4; 4-5), să dobândim darul ,,înfierii divine”, făcând calea întoarsă spre Rai”.

Constatăm cu surprindere cum se dă înapoi ceasul istoriei umanităţii, ,,mărul cunoaşterii” morţii rămas în gâtlejul lui Adam, Omul cel dintâi, asfixiindu-l, se face din ce în ce mai mic, apoi pleacă şi albina care l-a polenizat şi rămân doar ,,Florile dalbe, Flori de măr”, adică puritatea feciorelnică de dinainte de duritatea materiei otrăvite de colţii veninului şarpelui.

,,ZIUREL DE ZIUĂ”

Tot aşa şi refrenul ,,Ziurel de ziuă” evidenţiază realizarea veşnicei reîntoarceri în paradisul pierdut, întoarcerea în zorii istorii lumii şi recuperarea  şi introducerea tuturor zilelor creaţiei prin Naşterea Domnului în ,,Ziua cea neînserată şi veşnică pe care Domnul a făcut-o ca să ne bucurăm într-însa” (Ps. 118, 24). A opta zi a creaţiei (căci 8 răsturnat dă semnul infinitului, ∞) le cuprinde în sine pe toate celelalte şapte zile. ,,Ziurel de ziuă” însemnă ivirea zorilor accederii în veşnicie prin şi în Hristos Domnul cel ce se naşte din Fecioară ca să Se facă întru toate asemenea nouă, să cunoască şi să ia asupra sa toate suferinţele umanităţii (Isaia 53)  şi să ne reaşeze în raiul pururea fecioriei ,,Florilor dalbe de măr”.

Iată ce mai zice Părintele Galeriu:  Prin naşterea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos, în modul cel mai real, este asemenea ,,OMULUI OARECARE”, ce face ,,Cina cea de Taină” - ,,om al durerilor şi cunoscător a toată suferinţa”, (Isaia 53) şi ne cheamă pe toţi la ea, nu cu năluciri înfricoşându-ne, ci întru toate făcându-Se asemenea nouă”.

 Hristos ne dă spre hrană Trupul Lui. Preotul la aducerea Sfintelor Daruri trebuie să rostească această invocare: ,,Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeule”.

Când Mântuitorul zice prin vocea preoţilor săi: ,,Venţi, toate sunt gata”, arată că s-a refăcut şi s-a recuperat drumul pierdut, timpul a devenit reversibil ,,pentru că de faţă este Cel prin Care Tatal toate s-au făcut; acum, Cel Care Trup S-a facut de la Duhul Sfănt şi din Fecioară este între noi şi ne cheama: ,,Veniti la Cină! Împăratul ne aşteaptă”, oferindu-ne ,,Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer  – ,,Trupul Meu care dă viaţă lumii”(Ioan 6, 51).

Nu zicem noi în Sfânta Liturghie?:

,,-Hristos este în mijlocul nostru!” Şi primim răspunsul conslujitorilor:

-,, Este şi va fi acum şi pururea şi în vecii vecilor!!!

Deturnăm deseori sensul sfânt al sărbătorii prin cele trei refuzuri evidenţiate în pericopa evanghelică dinainte de Crăciun a celor poftiţi la Cina cea de Taină - Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, fenomen divino-uman care uneşte cerul cu pământul într-o singură cântate mulţumitoar (euharistică) de slavă, Jertfă de pace în jurul axialităţii căreia şi întru care s-a desfăşurat şi sfinţit întreagă viaţă a Poporului nostru român dreptcredincios, căci noi nu am avut şi nu avem altceva mai sfânt decât pe Hristos Domnul cel din Sfintele Potire.

Preşedintele Academie Române, răspundea întrebării despre Crăciun rdactorului Şef al cotidianului Răsunetul urămtoarele:

,,Crăciun și Paști, ... aceste sărbători mi-au traversat viața și mi-au umplut-o de har. Faptul nu ține doar de credință, ci de viață în general, de nevoia noastră de spiritualitate, de buna cuviință, de împlinirile sufletești. Nașterea Mântuitorului este un miracol, iar moartea și învierea sunt un și mai mare miracol. Dar, dincolo de credință, oamenii au nevoie de ceremonii frumoase, de ceremonialuri, de cutume. Crăciunul – asociat în copilăria mea cu neaua (care „peste tot s-a pus”), deși Mântuitorul se născuse în „țările calde” – venea cu urători, cu multe colinde, cu „craii de la Răsărit”, cu neamuri în vizită, cu mâncăruri bune (între care mă fermeca aburindul cozonac), cu miresme fine și, peste toate, cu daruri. Crăciunul copilăriei însemna pace și liniște, rânduială și așezare, pentru că toți ai mei erau sau păreau fericiți, iar eu nu știam încă nimic despre greutățile vieții.