Coiful de aur de la Coțofenești, Brățările dacice și Cornul de aur al taurului sacrificat și Volutele

,,Cunoaşterea unui popor presupune neapărat cunoaşterea culturii sale spirituale”. (H. Daicoviciu.)

Barbara Deppert din Lippitz, expert german în metalurgia Antichităţii, zicea despre podoabele de aur dacice:

,,Nici la Luvru, nici la British Museum şi nici în muzeele din Statele Unite, nu găsim aşa ceva (...) Este regretabil că voi, românii, nu aţi profitat de această istorie scrisă în aur, aşa cum aţi fi meritat. (...) Aici vorbim, în exclusivitate, de aur autohton.

 Pentru istoria voastră, brăţările sunt o dovadă că dacii prelucrau propriul lor aur şi că aveau mult asemenea metal. Analizele de laborator arată amprenta aurului din Munţii Apuseni şi ai Rodnei.

 Perioada dacică a însemnat şi mult aur, râvnit de toată lumea antică (şi vedem că nu numai de ea!!! n.n.). Brăţările demonstrează potenţialul creativ al meşterilor daci şi că ei prelucrau aurul cu o lejeritate şi cu o dexteritate nativă, asemenea copiilor care se joacă cu plastilina sau cu lemnul cioplit”. (,,Brăţările dacice de aur”. Jurnalul.Ro.) 

Cercetarea metalurgiei dacice prin ,,analizele de laborator”, marile depozite rituale de bronzuri de sute de tone îl confirmă pe Xenofon, care spune despre bessii, sacerdoţii şi bazileii tracilor agatirşi din interiorul arcului carpatic că: „Locuiau într-o zonă cu multe resurse metalifere și se ocupau cu metalurgia” . (Xenofon. Fragment. B. I, 17)

Tindem a crede şi că Strabon avea dreptate întru totul când zicea că  «râvna pentru cele sfinte este la ei (la daci n.n.) un lucru de căpetenie ». (Strabon G. VII, 3).

Începem prin a explica publicului larg care este însemnătatea religioasă şi mitologică a obiectelor în sine şi a decoraţiilor zoomorfe (animale)  şi theo-antropomorfe (divino-umane), cu focalizare pe CEI DOI ŞERPI AFRONTAŢI pe care îi găsim pe toate aceste obiecte rituale de cult sau de podoabă, toiag cu care se conduce sub aspect religios neamul nostru până astăzi, imortalizat în CÂRJA EPISCOPALĂ ORTODOXĂ ROMÂNĂ, simbol precreştin în care a fost înfiptă în trupul balaurilor, după creştinare, Sfânta Cruce.

Elementul decorativ comun tuturor acestor obiecte de patrimoniu naţional românesc este balaurul dacic cu cap de lup, şarpele Pyton, sacrificat de către patriarhii întemeietori ai Daciei, Deus Dacus, venit aici din Tyrul Feniciei şi soţia sa, Armonia - fiica lui Ary, autohtonii predacici, potrivit relatărilor din ,,Metamorfozele” lui Ovidiu, exilatul din Pontul Euxin, cap. Cadmos.

În strânsă legătură cu înfrângerea şi uciderea lui Pyton cel cu cap de lup, foarte des vom avea şi reprezentările celor doi strămoşi ai neamului nostru, Deus Dacus (Moşul Dac) şi Armonia, fiica lui Ary, metamorfozaţi de către Ary, ,,fericitul părinte care stăpâneşte câmpiile şi dealurile geţilor”, ca pedeapsă pentru uciderea balaurului său cu cap de lup, în doi şerpi afrontaţi, fără venin, aşa cum spectaculos îi vedem în capetele brăţărilor dacice, în sprâncenele Coifului de la Coţofeneşti şi în ,,Volute”, adică în spiralele serpiforme asemănătoare toiagului de pe pieptul mortului la români, dar şi în Caduceu, Şarpele medicinii trace.

Vă vom prezenta istoria lor religioasă – mitologică.

Cu simbolul acesta al patriarhilor noştri întemeietori metamorfozaţi în şerpi fără venin s-a condus neamul nostru cel puţin 4000 de ani. De aceea ne-am şi numit traci, de la ,,TRACON- Dragon”!

Ovidiu din Tomis ne-a lăsat ca moştenire ,,Metamorfozele” sau ,,apoteozările  eroilor”,  transfigurarea lor după moarte şi trecerea lor în Panteonul cultural al neamului din care provin, ca modele de sacrificiu  şi de sacralitate păgâne, aşa cum în creştinism avem canonizările sfinţilor. 

În capitolul CAD-MOS (Moşul Dac) din Metamorfoze, avem informaţii preţioase despre ce fapte de cult sau eroice au generat imaginile pe care le-a transmis posterităţii arta sacră dacică prin artefacte remarcabile, unice în lume, de care din nefericire nu avem mare grijă, pentru că nu ştim nimic despre cât de esenţiale sunt ele în înţelegerea gloriosului nostru trecut socio-politic şi mai ales religios. Or, dacă nu ştii, nu exişti!!!

Relatarea  lui Ovidiu din ,,Metamorfoze” despre patriarhii noştri întemeietori poate fi reprodusă sintetic aşa:

 Deus Daky (Zeul Dac - întemeietorul Daciei), care era frate al lui Phoenix şi a lui Cilix (întemeietorii Feniciei şi ai Ciliciei), au fost trimişi din Cetăţile Fiarei - Tyr şi Sidon (Tyr însemnă balaur, tracon, fiară!) de către tatăl lor, Antenor, şi de mama lor, Asia, să-şi caute sora numită EUROPA, fată răpită de DIAUS PITAR, divinitatea supremă a tracilor şi a tuturor indo-europenilor. El a întemeiat aici ,,Tyras polis” - ,,Cetatea Fiarei” – Tiraspolul moldav.

 De la DIAUS PITAR avem noi  expresia pentru BUNĂTATEA ABSOLUTĂ - ,,PITA LUI DUMNEZEU”. Mircea Eliade zicea că ,,trebuie să treacă milenii până când numele unor divinităţi străvechi să se transforme în atribute divine”.

 Din tracicul, DIAUS PITAR, va deriva mai târziu, DIAUS –ZEUS la greci şi ZE PITAR – JUPPITER, la latini.

Deus Daky a găsit-o pe Europa pe lângă Dunăre, alţii zic că lângă Bosfor (Forul bessilor), zidită ca Ana lui Manole într-o cetate numită CADMEIRA. Cum ei erau fenicieni şi scriau de la dreapta la stânga, avem surpriza de proporţii că cetatea era ARIEM DAC – adică a DACILOR LUI ARY, ARY fiind divinitatea locală.

 Zeul Ary avea un BALAUR CU CAP DE LUP şi o fiică ce se numea ARMONIA.

DEUS DAKY s-a căsătorit aici cu ARMONIA, împreună cu care au ucis în peşteră cu armele luminii ascetice, postul şi rugăciunea, pe Balaurul lui Ary, l-au eviscerat de răul istoric (trupul otrăvit) luându-i piele cu cap cu tot şi înălţând-o în ,,ruda” (în suliţă), instituind Stindardul Dacic şi întemeind Dacia.

 Şi verii noştri, grecii, atunci când s-au întemeiat ca neam, au ucis tot în peşteră un balaur cu cap de hidră, numit Kekrops. De aceea ei se mai numesc şi ,,kekropizi”. La evenimentul întemeierii mitice a Eladei a participat regele trac Om Arados şi regina Crăiasa ( gr. Kraiusa şi IM Arados, la N. A. Kunn.)

Zeul Ary, cel care a dat fiicei sale  ca zestre ,,dealurile şi câmpiile geţilor”, căci el era, (potrivit lui Dio Casius şi a lui Iordanes): ,,Fericitul părinte care stăpânea dealurile şi câmpiile geţilor”,(De origine atique getarum XI.

 În greceşte dealurile lui Ary se scriu ARY DELOS. Emitem ipoteza că de aici vine numele Ardealului. Noi şi azi măsurăm pământul cu numele lui, în ARII. Când îl cultivăm o facem tot cu numele lui, îl ARĂM. Treierăm grâul în ARIE, etc.,, iar ,,caracteristica fundamentală a femeii românce este ARMONIA”, după cum zicea părintele academician, Dumitru Stăniloae.) Deci, Ary, supărat şi mânios, şi-a pedepsit copiii exemplar, transformându-i în doi şerpi fără venin, care îşi dorm veşnicia la Gurile Dunării, în Insula Şerpilor, eroi întemeietori pe care îi găsim în cârja preoţilor dacilor, bessii, (Herodot zice clar că: ,,bessii îndeplinesc sarcinile de sacerdoţi profeţi în sanctuarele tracilor.” (Hist V, 111), aşa cum îi vom vedea într-o metopă dacică păstrată la Muzeul Vaticanului, şerpi din gura cărora ieşea focul pentru aprinderea focului jertfei de la altar şi, după creştinare în cârja episcopilor ortodocşi români, ierarhi care mai perpetuează pe creştet şi alt element mithraic,  ,,Mitra episcopală” – iar Mithra însemnă Soarele.

Coiful de la Coţofeneşti este o mithră regală şi episcopală păgână. Această afirmaţie ipotetică o facem având în vedere Ochii de pe frontonul ei care arată o persoană care ,,Priveşte de sus - supraveghează”, or în greceşte ,,a privi de sus” se notează: epi scopos.

Întemeietorii neamului Daciei îşi dorm veşnicia în Insula Şerpilor de la Gurile Dunării, acolo unde, ,,se odiheşte şi Ahile”, aşa cum spun scriitorii antici: Pausanias, Pindar şi Euripide. Maximul din Tyr spune şi el că: ,,Ahile se odihneşte pe o insulă care se află faţă în faţă cu râul Istros, acolo unde se află templul şi altarul lui Ahile”. Scylas din Kariadna zicea că insula din Pontul Euxin se numea Leuce. ,,Leuce” însemnă ,,Şerpi”. (De aici ,,leucele” serpiforme care echilibrează roţile carului). Regele Filip şi fiul său, Alexandru Macedon, le-au înălţat un templu şi o statuie întrând în conflict cu un rege get pontic.  (Vezi Gh. Marinescu, File de ist.) Grigore Antipa şi I. Brătianu cred că Insula Leuce nu este Insula Şerpilor de acum, ci Insula LETEA.

Din nefericire, deşi Ahile era trac de origine, dar lupta împreună cu grecii ahei împotriva fraţilor săi tracii troieni, istoricii noştri îl numesc în devălmăşie, ,,eroul grec, Ahile”!!! Vai de sufletul nostru!!!

Zeul tracilor, Apollo, este protectorul lui Ilos şi a lui Tros, tracii ce au zidit Troia pe locul în care s-a odihnit zeiţa tracilor, IO, cea care stă în faţa tuturor titlurilor domnilor noştri (IO, Mihai, Io, Ştefan), metamorfozată în junincă, s-a răzbunat pe Ahile tocmai pentru că şi-a trădat neamul luptând împreună cu duşmanii acestuia. Mama sa, zeiţa Thetis, şi-a adus copilul ca să fie îngropat ,,în pământul Patriei sale, după obicei » (Pausanias).

BRĂŢĂRILE DACICE

 

Brăţara dacică este cea mai fidelă reprezentare a strămoşilor noştri întemeietori, Moşul Dac (Deus Dacus) şi soţia sa, Armonia, fiica lui Ary.

În acţiunea de suprimare a Balaurului lui Ary, Moşul Dac şi Armonia au fost ajutaţi de zeul Mithra, sau Apollo, zeul Soarelui, care era păcurar la oile regelui Traciei, Admetus. Apollo sta şi el ca monah la peşteră lângă iubita sa, nimfa Laura, sau Dafina (Daphne), metamorfozată de acelaşi Diaus Pitar într-un laur sau dafin.

 În amintirea biruinţei asupra Balaurului cu cap de lup a lui Ary au fost instituite JOCURILE PYTICE TRACE, cu mult anterioare Olimpiadelor grecilor.

Iată ce zice Ovidiu despre ele: ,,Jocul ce-i Pytic numit, după numele fiarei răpuse (Pyton). / Oricare tânăr aici, / Ce cu pumnul, piciorul, sau roata, / Biruitor a ieşit, /  A stejarului cinste primeşte. / Laurul lipsea în Hiperboreea istrienei Arthemis şi a lui Apollo”. (Ovidiu. Metamorfoze, pag, 47).

Jocurilor sacre ale tracilor li se zicea Pytice deoarece şarpele ucis se nume Pyton.

 La Jocurile Pytice, o preoteasă numită Pytia, ,,după numele fiarei ucise”, ajutată de preoţii tracilor, bessii, aduceau jertfă un taur. De aceea lui Pyton i se mai zice şi Boua. Jertfa se numeşte taurobolică sau botezul taurobolic.

Savantul belgian Franz Cumont considera că practica înjunghierii taurului şi botezul taurobolic consta în stropirea neofiţilor cu sângele lui scurs în Izvorul ,,ROŞUA”. Cu apa sa sfinţită se spăla carnea jertfei, astfel apa devenea roşiatică!!!) Jertfa se săvârşea în cadrul cultului mithraic, arian şi,  prin urmare, se practica de cel puţin trei-patru milenii aici”. (F. Cumont: Recherches sur le symbolisme funéraire des Romains, Paris, 1942).

 Apa din izvorul bessilor, numit besstrasos (La Plutarh şi în alte cinci surse antice am găsit Bistriţe ca izvoare în Dellos-uri pe care erau zidite templele tracilor. Prin urmare, numele Bistriţei nu poate fi slavon, deoarece slavii nu existau în Antichitate.), era condusă prin ţevi de aramă în statuia zeului şi din ,,buricul” acestuia curgea în ,,marea baie de aramă” (James Harpur evidenţiază  ,,Buricul” ,,Om Phalos”-ul  la toate templele lui Apollo şi ale zeiţei mame, Demetra-Diana-Arthemis – Gebeleisis, Terra Mater etc),  în care se spălau cărnurile jertfei. (Vezi H. Daicoviciu: ,,Dacia de la Burebista la cucerirea romană”, ed. Dacia, Cluj, 1972, pag. 2018) Apoi, apa înroşită era condusă pe sub templu în două văi, numite Roşua, care curgeau una spre răsărit alta spre apus, şi din care neofiţii primeau botezul curăţitor taurobolic. (Vezi, Luis Bertand: Terre D`Apollo, M. Eliade, De la Zamolxes...”, F. Compte: Mitologiile lumii, şi, mai ales, James Harpur: Atlasul locurilor sacre...Ed, Aquila, Oradea, 93, p.194-201).  

Bistriţenii au posibilitatea să vadă cum, din vechiul templu din Dealul Dumitrei - Dellos-ul Demetrei  - sora lui Apollo, în incinta templului de pe Burik unde s-a găsit Vasul de aur al Pytiei (321, 2 grame, vechi de 3800 de ani), cu Pyton decapitat încastrat pe fundul vasului, curg tăcute şi azi două pâraie care se varsă în Bes strase – Izvorul besiilor) numite Valea Roşua prin Blăjeni şi Valea Ruşului, azi Valea Rusului, pe lângă Diana.

În tot Ardealul, mai ales lângă Sarmisezetuza Regia, există asemenea văi: Roşi, Roşc, Roşca, Roşua, Ruşş, Rus, Ruştior, Ruşa, Roşia etc.

Pe una din apărătorile de ureche ale Coifului de la Coţofeneşti avem imaginea lui Apollo – Mithra jertfind taurul, aşa cum vom vedea mai jos, iar pe alta călăreţul trac, Moşul dac şi leonopegaşii.

 Aici, în Dacia Superioară, s-au descoperit mai multe metope şi altare cu Jertfa lui Mithra – Apollo pe care le vom reproduce, dar şi VASUL DE AUR AL PYTIEI din cetatea antică a Bistriţei, care are gravat pe fund pe Pyton decapitat, vas cu o vechime atestată de 3800 de ani, pe care îl vom vedeam mai jos.

În partea din faţă, Coiful de la Coţofeneşti are reprezentarea regelui ca şef suprem religios, adică ,,EPI SCOPOS” (,,Epi” - ,,deasupra” şi ,,scopos” - ,,a privi”,  adică, ,,Cel ce priveşte de sus”). Aceasta credem că e semnificaţia mitico-religioasă a celor doi ochi. Sprâncenele sunt, ca la faraonii egipteni, şerpii reprezentând chipul strămoşilor, Dacus şi Armonia.

Acum, într-un moment lamentabil pentru cultura română şi a strămoşilor noştri, voi analiza spre informarea dumneavoastră elementele iconografice de pe COIFUL DE LA COŢOFENEŞTI, de pe VOLUTELE (Coarnele de berbec, sau şerpi încolăciţi) şi capetele sub formă de şarpe ale BRĂŢĂRILOR  DACICE, tocmai pentru a aduce un strop de balsam peste rana pricinuită de furtul acestora dintr-un muzeu olandez.

Cum în tot răul e şi un bine, dezastrul acesta ne-a trezit atenţia şi interesul pentru aceste valori inestimabile ale culturii strămoşilor noştri, pe principiul pur românesc: ,,Ce-am avut şi ce-am pierdut”, principiu care încape lejer în ,,Mintea românului cea mai de pe urmă”!

Profit de faptul că imaginile sunt intens mediatizate pentru a pune în valoare câteva din elementele decorative ce se găsesc pe aceste inestimabile valori de patrimoniu naţional.

Pe fiecare observăm capetele a DOI ŞERPI.

Imaginea s-a perpetuat până astăzi în CÂRJA EPISCOPALĂ ORTODOXĂ ROMÂNĂ, TOIAG CU CARE A FOST ŞI ESTE CONDUS SPIRITUAL NEAMUL NOSTRU ÎN DOUĂ MII DE ANI DE CREŞTINISM ŞI CEL PUŢIN ÎNCĂ DOUĂ MII DE ANI ÎNAINTE DE CREŞTINARE, aşa cum spunea Nicolae Iorga în ,,Originea, firea şi destinul  neamului românesc” :

,,Este vorba de un popor care, prin strămoşii săi, îşi are rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria, aceasta este puterea noastră!”  (N. Iorga: ,,Originea, firea şi destinul  neamului românesc”.  Publ. în ,,Enciclopedia României”, Vol. I. Bucureşti, 1938, p. 4. preluat din: Muşat, Mircea. ,,Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii Poporului român”. Ed. Acad. R.S.R. Bucureşti 1980).

ORIGINEA CÂRJEI ŞI A MITHREI EPISCOPALE ORTODOXE

 Prof. Dr. Elena Maria Onciul, într-un studiu despre: ,,Originea mitrei episcopale ortodoxe”, spunea:

 ,,Mithra” înseamnă în elină ,,Soare”, venind de la ,,mythos” - ,,povestire” şi ,,Ra” –,,Soare” (Mitul Soarelui. Termenul e elenistic. Apollo este şi el zeu uranian, solar, adică « al luminii », ca de altfel şi « Soll invictus » « Soarele nebiruit » al romanilor.). Termenul ,,episcop” vine din ,,epi” - ,,deasupra” şi ,,scopos” -,,a privi”, adică ,,Cel ce veghează de sus”, fiind tot un atribut solar.

 Priviţi ochii supraveghetori ai coifului de aur de la Coţofeneşti, ochi continuaţi în loc de sprâncene cu doi şerpi! L-a purtat un rege geto-dac, care era şi mare preot. ,,Coiful de aur” (sec. V-IV îHr) descoperit la Coţofeneşti îl confirmă pe Homer. Leono-pegaşii (Leii cu trup de cai cu aripi) de pe coif arată clar că purtătorul era ,,bassileu”, dar şi ,,Cavaler trac”. Imaginea jertfirii taurului, după alţii a berbecului lui Apollo de către un preot bess, arată indubitabil statutul de mare preot al purtătorului, iar leono-pegaşii, pe cel de ,,bassii leon” – bazileu. (Elena Maria Onciul, prefaţă la cartea noastră « Părinţii Neamului Românesc ». Ed. Nossa Nostra –Bistriţa 2020, p. 7)

 

 

Coiful dacic de la Coţofeneşti (400 îHr). Sprâncenele sepiforme sunt Armonia şi Moşul Dac (N.A. Kunn. Miturile Greciei Antice, p. 141) prelungite cu cei doi şerpi afrontaţi ai cârjei episcopale şi medicale, caduceul. Ochii proeminenţi, cărora nu li s-a găsit explicaţie, cred că arată prerogativa sacerdotală (rege şi mare preot) a  tuturor bazileilor, aceea de ,,episcopos”- ,,epi” - ,,deasupra”, ,,scopos” - ,,a privi”.

După creştinare, Constantin cel Mare împarte prerogativa ,,episcopos” cu marele preot creştin, arhiereul, instituind « principiul simphoniei » în relaţia Stat-Biserică.

Cauza ruperii calotei credm că stă în aceea că pe ea a fost fixată o piesă grea, posibil de tip sfinx, ,,leu cu cap de muiere”, aşa cum îl defineşte M. Sadoveanu în ,,Creanga de aur”, sfinx cu cozile celor trei lupi dacici, după modelul în care e reprezentat de obicei, « Ares - Marte,  Părintele geţilor ».

 

Cei trei lupi totemici erau:

 I:     Lupul negru (,,Blak –Vlach”) sau şarpele cu cap de lup, Deus Daki.

 

II. Lupul sur (,,asurii”, fraţii daciuţilor, ambii fii ai fiinţei mitice serpiforme cu cap de lupoaică sau de oaie, Balla Ahy (Valahii!!!), soţia lui Deus Daki (Mahabharata c. XII). Mitologic, de la ea suntem noi ,,Valahi”.

  Zeiţa Ahy. Statuie descoperită la Constanţa, căreia, din neînţelegere şi neştiinţă, i s-a dat nume masculin: ,,Glikon” ,,Cel ce gliseză, se târăşte!!!

,,Lupul şi oaia –antagonicul fiinţei româneşti”. (M. Eliade)

 III: Lupul alb, simbol ,,bassilical”, al bessilor lupi, căci în greacă ,,lykos-lyka” înseamnă ,,lup”. Acesta este simbol sacerdotal al ,,Bessii rabilor” –bessii învăţători. De la ei avem basili ika.

Avem mai jos o imagine a zeului Ares – Marte, ,,neobositul părinte care stăpâneşte câmpiile şi dealurile geţilor” căci, ,,Dio zice că la geţi s-a născut Ares, tatăl lui Apollo, cel pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului.” (Dio Casius, citat de Iordanes în ,,De origine... IV.”)

Ary-Marte, în postură de bazileu ,,Ra mann” (Bărbatul soare). Statuie antică. (F. Compte. P.30)

Priviţi piesele: leul sfinx pe coif, cozile de lup dacic, soarele de pe pieptar, iar pe umărul drept, fibula dacică serpiformă cu două ace, limbile traconului.

Nu există pieptar bărbătesc în Ardeal, care să nu aibă pe piept soarele stilizat iar pe spate, capul de bour, adus jertfă de fiii lui Ary, părintele geţilor şi să nu fie încins peste pânzele albe cu pielea traconului - ,,Şerparul” - „Cureaua lată” cu trei cozi şi trei catarame, reprezentând gurile cu limbi ale balaurului dacic!

(Partea I)