Părintele profesor Nicolae Feier: Crucile sub formă de steag roman din cimitirele de la Mărișelu, Domnești și Măgurele

         Theodor Momsen în ,,Istoria Romană” vorbeşte despre îmormântarea ofiţerilor, veteranilor şi a soldaţilor morţi pe câmpul de luptă, şi mai ales depre cei daţi jertfă zeului Marte (Ary) pentru îmbunarea lui, prin ,,decimare”, devenind ,,decedatus” (,,al zecelea este dat”) astfel: ,,Decedatul era înhumat cu faţa spre răsărit, după ce fusese purtat pe scuturi de şase legionari, spre locul de veci. Pe mormânt i se punea o copie a steagului legiunii în care a slujit ca militar.

          Steagul de înmormântare se deosebea de cel al legiunii prin următoarele:

Acvila avea aripile lăsate în jos, semn de încheiere a zborului;

Soarele ,,SOLLE INVICTUS” (,,Soarele nebiruit”), zeitate romană, numit de către populaţia ,,daciută”, ,,SORIA”, conform sanscritei, avea partea de jos întretăiată de linia orizontului, în sensul că apune;

     -  Pe lângă plăcuţa cu numele legiunii şi cea cu numele cohortei, mai apare o plăcuţă cu numele legionarului decedat”.  Theodor Momsen - Istoria Romană  volumul  II– pag.116.

          Autorul sus amintit, atunci când vorbeşte despre ,,decedatus” se referă strict la practica decimării trupelor în caz de eşec militar. ,,Dece” înseamnă ,,zece” iar ,,datus” înseamnă ,,dat jertfă zeului Marte (Ary) pentru îmblânzirea lui şi pentru noi victorii”. Se pare că doar cei căzuţi eroic în luptă, precum şi ofiţerii şi soldaţii decimaţi (jertfiţi zeului Ares-Marte) aveau dreptul şi onoarea la arborarea pe mormânt a stindardului de luptă roman.

          Practica aceasta însă nu este exclusiv romană, ci credem cu tărie că e tracică, şi că a fost dusă la Roma de către tracul Eneea, în cadrul cultului ,,Zeilor penaţi”  (,,Sufletele Moşilor”, aduşi din Troia.

Fracţiunea militară a preoţilor acestor zei era numită ,,Salii palatinii”. Prima parte a soldei lor era în natură, constând din sare. De aceea se numeau ,,Sallii”. Ea se numea ,,salaria”. Aici e originea cuvântului ,,salariu”. Lor ,,li s-au trimis din cer zece scuturi crestate”, de către ,,Cei zece stăpâni” ajunşi în cer ca jertfă. (Mai târziu aceşti ,,DECE” (,,Cei zece”), sub influenţa numărului zeilor olimpieni, au ajuns doisprezece, apoi douăzeci şi patru, aşa constituindu-se ,,SENATUL”, sau ,,sfatul bătrânilor”, căci ,,senes” înseamnă ,,bătrân”, apoi din ce în ce mai mulţi şi mai tineri, încât acum a fost nevoie de ,,referendum” ca să-i mai împuţinăm. 

          Scuturile erau ţinute în temple în mare cinste. Pe copiile acelor scuturi erau purtaţi ,,decimaţii”. Practica era specifică instituţiei celor ZECE STĂPÂNI JUDECĂTORI, un Senat trac-geto-dacic, care judeca prin sorţi care din ei devine ,,BAAL” (,,Stăpânul”), ce va fi trimisca sol la zei prin aruncare în suliţe, devenind ,,DECE BAAL” (,,Al zecelea Stăpân” sau mai corect spus: ,,Stăpânul ales spre jertfă din cei zece”.

 Între anii 218-222 dHr a domnit la Roma un împărat de origine daco-getă care purta numelepreoţilor tuturor tracilor, BESSII, Varius Bassus Avitus Elegabalus, care se socotea pe sine -,,nepos Marte” - ,,nepot al lui Ary”. (Historia Augusta II). Cât despre ,,Elega balus”,(,,Stăpân ales”) arătăm că terminația ,,balus”, în traducere ,,stăpânul”, căci ,,Baal” asta înseamnă, e identică cu cea de la ,,Decebalus” – adică ,,Stăpân ales din cei Zece” pentru curieratul spre ceruri.

 El devenea ,,Decce datus Dei” (Un ,,Dece” e dat zeului) atunci când ,,Dece Baal”-ul vechi murea eroic ca jertfă prin aruncare în cele trei suliţe, (de aici, decedat), ocazie cu care se alegea un nou ,,Decce”: ,,Decce neu”.

Rogers Grevis zice că regele trac arcadian (după unii grec), Belus e acelaşi Baal-Beliar, sau Veliar din Biblie, ca şi Dece Baal, zei ai arienilor războinici cu totem dragonic - şarpe cu cap de lup).(PORPHYRIOS, Hist, c. 11, 1)

          Păstrarea cu sfinţenie a acestui obicei de înmormântare, aproape două milenii, pare incredibilă. Însă cine are ocazia să viziteze cimitirele din comuna Mărişelu, jud. Bistriţa-Năsăud, va avea revelaţia să vadă pe viu un asemenea obicei.

           Singurele deosebiri faţă de epoca romană sunt legate de apariţia Crucii deasupra capului acvilei şi, în câteva cazuri, acvila este bicefală, probabil datorită influenţelor bizantine, prezente aici încă din primul mileniu creştin.

          Trebuie menţionat că în zonă s-au descoperit monede de argint din timpul Sfântului stră-român, împăratul Justinian al Bizanţului, recent trecut în rândul sfinţilor români, ca ,,Dreptcredinciosul împărat Iustinian”, cu sărbătorire în 2 august, acesta fiind, alături de sfântul Constantin cel Mare şi de Marc Aureliu, unul dintre cei 41 de împăraţi romani de origine tracică şi apoi stră-română, care au condus Bizanţul până la venirea  avaro-slavilor, în sec. al VII-lea, când imperiul s-a grecizat, abandonând limba latină populară din administraţie. Această limbă a evoluat ca ,,limbă română”, cu numeroasele sale dialecte sud-dunărene.

          Amintim doar că la Anieş s-a descoperit o monedă emisă de sfântul Împărat stră-român bizantin Iustinian, precum şi un tezaur din vremea împăraţilor romani de neam trac Maximilian, Maxenţiu şi Maximin Daza (,,Da za” înseamnă ,,Deus Dachii” –,,Zeu dac”) (Horedt: ,,Contrib. Ist-Trans sec IV-XIII.”  Buc. 1958, pag. 25) La Cepari şi Borleasa s-au descoperit  monede de aur bizantine. - Başotă, Basiliu, ,, Monedele romane de la saclda de la Anieş” Observatorul din Sibiu, 1881, nr 68, pag. 272; Op.Cit p.126.

          Asemenea însemne funerare mai există, răzleţ, în cimitirele satelor Măgurele, Domneşti şi Neţeni. Din nefericire, invazia betoanelor distruge ireparabil o tradiţie bimilenară. Câteva din aceste cruci au fost aduse la Muzeul Judeţean Bistriţa-Năsăud, prin grija d-lui Chintăuan Ioan, care are în pregătire un studiu referitor la aceste relicve bimilenare, unice în Europa.

          Pe teritoriul Domneştiului şi a celorlalte sate sus-numite a staţionat din anul 160 dHr până la 181 d.Hs, corpuri din Legiunea X Fretensis, Siriaca.

          În provincia romană Siria era inclusă  şi  Ţara  Sfântă.  În  a  doua  jumătate  a secolului  al II-lea  funcţiona   în  Antiohia Siriei o patriarhie şi o vestită şcoală catehetică creştină. Între soldaţii care au murit aici în luptele cu marcomanii germanici, sub împăratul Marc Aureliu, erau, cu siguranţă, şi creştini recrutaţi din acea provincie care încorpora şi Ţara Sfântă, care au răspândit creştinismul între dacii costoboci localnici.

          Pe multe cruci este încrustat un ,,X”. După părerea unora înseamnă Crucea Sfântului Andrei, însă mai plauzibilă este părerea că acesta reprezintă numărul legiunii X Frertensis.

Aceste incontestabile dovezi de continuitate nu sunt cunoscute de istorici, de aceea le-am inclus în această carte, ca să aşezăm temelia Bisericii creştine din Nordul Transilvaniei la locul şi timpul istoric cuvenit.

Legionarii romani erau de origine răsăriteană şi deci au adus aici un creştinism răsăritean, chiar din Ţara Sfântă, pe care urmaşii l-au continuat, perfecţionându-l până la modelul sfinţeniei romane estice reprezentat de Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin şi de martirii năsăudeni Atanasie Todoran, Grigore din Slava, Vasile din Telciu şi Grigore din Mocod.

Tot în aceste sate de pe Valea Şieului se mai păstreză steagul  de nuntă, care asemenea însemnelor funerare, are următoarele elemente: vulturul, două scuturi, simbolul solar reprezentat de un colac, precum şi tăbliţele votive cu numele mirelui şi miresei. Aceeaşi formă şi origine o au şi aşa numitele ,,cemători”. Acestea sunt toiege din lemn de soc, împănate cu fâşii de lână frumos colorate, nelipsite în vechime la toate ceremoniile iniţiatice, purtate acum doar de către ,,cemători” (cei care cheamă, invită, la nuntă).

          Istoricul dr. Dumitru Popa afirmă că la Mărişelu, jud. Bistriţa-Năsăud, în vecinătatea Domneştiului, în punctul „Dealul Calului“ a fost descoperită în anul 1957, o urnă romană din pastă roşie. Într-un sondaj, executat în anul 1973 pe locul descoperirii, s-au găsit, depuse grupat, următoarele obiecte: o lance din fier, două fibule şi o aplică, toate de bronz, şi altele. Se consideră că materialele făceau parte dintr-un mormânt de incineraţie ce se datează în prima jumătate a sec. II. (dr. Dumitru Popa:  Al VI-lea Colocviu româno-italian: Tradiţie şi inovaţie între Antichitatea clasică şi creştinism: forme şi modele de comunicare şi monumentalizare până la sfârşitul secolului al VI-lea. 2000 de ani de la exilul lui Ovidiu la Tomis, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Università degli Studii di Bari, Iaşi, 12-16 mai 2008.)

Cea mai veche şi mai complexă alcătuire: ,,Cruce, scuturi, aripile acvilei sub formă de inimă simbol al încheuerii zborului şi atingerea destinaţiei, tăbliţă votivă şi ,,Soll invictus” - ,,Soarele cel nebiruit”.

Vor înteraba unii: ,,De ce vulturul are două capete sau două ciocuri?”. Răspunsul l-am dat mai sus prin secoperiri aarheologice. Perpetuarea obiceiului de înhumare şi după mutareaa capitalei Imperiului Roman de la  Roma la Ravena şi apoi la Constantinopolul tracic (nu grecesc, cum spun unii) în anul 330 dHr. în timpul lui Sf. Consantin cel Mare a schimbat şi relaţia Stat - Biserică înstituind principiul ,,simfoniei” în conducere. Împăratul nu mai era şi ,,Mare preot – pontife maximus (un fel de patriarh), ci puterile au fost împărţite. Trupul acvilei însemnând Imperiul Roman era unul, iar captele conducătoare erau două, Împăratul şi Patriarhul, ambele stând sub autoritatea Sfintei Cruci. Aşa înţelegem mai bine evoluţia steagului cu acvilă monocefală în acvilă cu două ciocuri sau capete, adică  bicefală.

 Am arătat că descoperirile monetare, mai ales din vremea Sf. Împărat stră-român, Jusitnian I Sav Bassius, arată pezenţa autorităţii romane aici legată de exploatarea sării de la Domenşti –Sărăţel. În două monografii despre istoria veche a Domneştiului am demonstrat arheologic cu două altare romane păgâne din două temple de la Domneşti că aici era Administraţia Salinelor şi a Păşunilor din Dacia Suprioară, localitatea urbană numindu-se ,,Neri Don”- Domn Negru, un Negru Vodă antic, azi Domneşti, însemnând Domn negru, numit- blak - de marcomani, un trib  germanic pe care l-a biruit aci împăratul Marc Aureliu– de aici Bilak –Bileag, fostul nume al satului.

Cât despre Ares-Marte, ,,Părintele care stăpâneşte câmpiile şi dealuirle geţilor » (Iordanes) inclusiv Ary Delos - Ardealul, amintim ce zice Ferand Compte: « Tracia e ţara sa de origine. Poporul acesta belicos l-a născut şi a avut un cult deosebit pentru Ares-Marte... Cultul lui a trecut apoi la greci şi la Roma... El, zeul trac, a dus Roma pe culmile gloriei mondiale. » (F. Compte. Mitologile lumii. RAO, p. 30-31.

Credm că la Roma i se zicea lui Ares -Marte de la « Ma Ary Theo » - « Zeul meu, Ares».

De la ,,printele geţilor, Ary, avem noi pâmântul pe care îl măsurăm cu numele lui, în ,,arii”. Îl cultivăm tot cu numele lui, îl ,,arăm”, Ducem snopii în ,,arie” la treierat, că doar suntem ,,poporul nobil al grâului”.

Că bătrânii preoţi ai tuturor tracilor, bessii, erau războinici redutabili, închinători şi jertfitori la altarele părintelui geţilor, Ary, o arată numele lor: «Geţii marţiali – războinici, - Maticolis gaetes », ne spune Dyon Hrisostom citat de Iordanes:  Aveau un cult sălbatic pentru părintele lor Ary, căruia îi jerfeau ţintuindu-i pe stejarii lor sacri pe cârmutorii tuturor celor care îndrăzneau să le calce pământul, pe care îl credeau a fi sacru. Aveau încrustate pe stejari  însemnele celor căzuţi sau sacrificaţi, vulturul, soarele şi tăbliţă cu numele decedatului”. 

Începuturile « Marii mănăstiri ortodoxe bistriţene care s-a risipit demult » despre care vorbeşte Nicolae Iorga, Ist. Românilor din Ardeal ...” ( p. 252) stă într-o acţiune militară a dacilor liberi, numiţi « costobocii – bessii coastelor carpilor», care şi-au revenit după războaiele lui Traian şi, potrivit informaţiei pe care o găsim la  Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) în anul 167 dHr, conduşi de un rege bess, aşa cum îi arată numele, Biss Thophoris,  au devastat  toate provinciile estice ale Imperiului Roman, Dacia Superioară şi Inferioară, Panonia, Iliria, Moesia, Dardania cucerind Ahaia şi Atena, aducându-l acolo jertfă în Areopag, ţintuindu-l  pe un « stejar sacru » sculptat ca şi crucile de care vorbim, pe guvernatorul Atenei, Marcus Forto, fratele împăratlui Marc Aureliu, distrugând până în temelii templul tracilor din Eleusis deoarece preoţii bessi de acolo au adus jertfe împăratului roman ca unui zeu.

Faptul generează venirea în Dacia Soperioară a împăratului Marc Aureliu, spre a le cucerii capital Patridava. Librariusul împăratului Caius Valerianus, cumant al împăratului, care îi asigura logistica pentru scrierea celebrelor sale Meditaţii, va ridica la Domneşti (B-N) un altar închinat lui Juppiter din Dolike, iar Administratorul Salinelor şi păşunilor Daciei, care avea la Domneşti rezidenţă în colonia Neridinis, va ridica un alt altar închinat Terrei Mater. (Silviu Sanie: Cultele orientale în Dacia romană. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, ,,Biblioteca Orientalis”, Bucureşti, 1981, pag. 55.

 El a adus în Nordul Ardealului Legiunea X Fretensis Siriaca, cea care L-a răstignit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi a  distrus Masada, evreiască. Soldaţii acestei legiuni vor fi fost primii care au povestit din ce au auzit de la înaintaşii lor veterani că Un Răstignit de către soldaţii acelei Legiuni a Înviat a treia zi din morţi!!!

,,La plinirea vremii”(Galateni 4, 4) , monahismul traco-apollonic străvechi, pe care l-au preluat mai apoi şi grecii şi latinii, s-a creştinat ,,încă din vremea Apostolilor”, odată cu preoţii traci ai templelor lui Apollo, numiţi bessii, care erau constituiţi în casta preoţească, aristocratică şi regală tracă, ascetică, respectată şi urmată de tot poporul. (Acad. D. Berciu). Se numeau ,,tarabostesi” din pricină că locuiau pe lângă temple în aşa-numitele ,,terra besstes” - ,,pământul bessilor”.

 Ca leviţii de la evrei şi ca druizii (bossii) de la celţi, ,,bessii raby” erau învăţătorii ai tuturor tracilor. (D. Stăniloae ,,Bessii în mănăstirile din Orient” (Rev. BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ, anul XCIV, nr. 5-6, 1976).

Erau în acelaşi timp şi preoţi militari destoinici. Rufius Festus zicea: ,,Cel mai sălbatic (războinic) dintre toate neamurile au fost tracii, mai ales, bessii geţilor. Adesea armatele romane au fost măcelărite de către aceștia.” (Rufius Festus, Ist. Romană, (De imperatorii romanibus, breviar, X. Fontes II, pag. 44/45 și Descriptio Orbis Terrarum).  W. Tomaschek constata că grosul armatelor bizantine era compus din bessi, urmașii tracilor, supuși cu greu Imperiului Roman”. (Tomaschek W: Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften, vol. LV, Heft I bis III, Dien 1867); Bessii din neamul anţilor au înfiinţat Bezanţul, pe lângă Forul bessilor –Boss forron –Bosforul. Besul burilor vâlceni se numea Bure besstes Burebista.

 Nu acceptau sclavia; preferau să-şi ia viaţa decât să-şi piardă libertatea. Îi numeau pe confraţii lor supuşi romanilor ,,Bis scilis”. ,,Bessi trădători” căci scilis, sceleratus înseamnă trădător. De aici numele trădătorului lui Decebal, Biscilis - ,,Bess trădător”! Se mai numeau şi: bossii (stăpânii), bassii, baccii, bissii, bisstri, bistrisii, besserii, bessenii,  bassii leii, bassii lyki, bas theonii, besserminorii, biţii, bissinii, bissenii, bessineii etc).

Ei au devenit primii creştini din Europa, potrivit cardinalului Eugen Wolfe, opinie exprimată în lucrarea ,,Hypatios, Leben und Bedeutung des Abtes von Rufiniane”, creştinându-şi monahismul care, mai apoi, a devenit modelul după care s-a organizat întreaga viaţă monahală creştină. Aceasta deoarece aceşti călugări geto-bessi din Sciţia Minor şi Maior au fost întemeietorii skitopolisurilor (mănăstirile-cetăţi ale călugărilor din Sciţia) orientale (Ta bessi –Tabensi) şi occidentale, numite tot cu numele lor, Ab bassii - abaţii. (Skitopolis – mănăstire cetate, fortificată, aprţinând călugărilor originari din Sciţia Minor şi Sciţia Maior).

W. Tomaschek, ca şi cardinalul Eugen Wolfe observă ,,...la începuturile propovăduirii creştinismului în Europa, răspândirea viguroasă a creştinismului printre bessi, ceea ce a dus la un teritoriu religios favorabil vieţii monahale. Acest fapt este confirmat de existenţa (la ei a) pustnicilor căutaţi de oameni ...” (Mihai Ovidiu Căţoi: Despre localizarea mănăstirii Halmyrissos, din ,,Vitta Sancti Hypati”,  în Rev. Studii Teologice, nr. 3, 2011, pag. 91-126).

Afirmaţia e probată de către autor prin existenţa la bessi - tarabostesii pileaţi ai tracilor, locuitori în spaţiile înalte, sacre, numite ,,Terra besstes” - ,,Pământurile bessilor” de unde le vine şi numele de „tarabostesi”, a unui monahism precreştin străvechi, atestat în operele anticilor începând de la Homer, care îi numeşte în Iliada, ,,Slăviţii..., abbii fără viaţă ( avvii  călugări), cei plini de dreptate.” (Ilada c. XIII). Şi Hesiod, în Theogonia sa îi descrie ca: ,,Bessioii, cei ce se îmbunătăţesc în peşterile lei-bestrassos.” (c. XXVI).

Statutul şi activitatea lor sacerdotală monahală se mai certifică şi prin mulţimea templelor zeului trac, apoi grec, apoi roman, Apollo Sav Bassius aflate în Dellos, Delphi, Basse din Palaya Vlahiţa –Vlăhiţa Veche peloponesiană etc, temple la care erau ,,profeţi – sacerdoţi.” (Herodot: Hist. V, 111).

Dintre aceste Dellos-uri face parte Ary Dellos-ul nord Dunărean, Ardealul, în centrul căruia vieţuia tribul dacic apullii, despre care se spune că l-a dat lumii pe Ary (Ares-Marte) şi pe fratele său vitreg, Apollo, ca şi pe Ary-themis (Artemisa numită şi Diana, Agra, Cibella, Issis).

 De pildă, observând celebrele ,,Scolii la Olimpicele lui Pindar” (III. 25; 45-46),  constatăm că şi Apollo şi Arthemis, fraţii (la alţi autori fiii) zeului Ares şi ai Similiei (Semela), locuiau între dunăreni. Iată textul:

,,Heracle dorea să ajungă iarăşi pe pământul fluviului Istros din Skytia, unde l-a primit Apollo şi Arthemis, atunci când Necesitatea, căreia se supunea tatăl său, îl făcuse să asculte de regele trac, Euristeu, spre a duce cerboaica închinată de către regina TAI GETA (,,Thaios” – zeiţă, adică Zeiţa Geta n.n.), zeiţei ARTHEMIS ORTOAIA.” (Scolii la Olimpicele, III, 45 e)

După această generoasă expediţie în lumea lor păgână constatăm cu bucurie surprinzătoare că ei sunt primii creştini ai Europei, care vor aşeza Sfânta Cruce deasupra vulturului:

Intrigă  faptul că studiul despre bessi al părintelui Academician Dumitru Stăniloae nu a avut cinstea de a intra în atenţia celor care au alcătuit  lucrarea monumentală, „Monahismul românesc”, ca să lămurească originile daco-romane, nu străine, ale monahismului creştin.

Cităm rezumativ din acest amplu studiu, din grijă faţă de altfel de bătrâni din nefericire - uitaţi:

 „Sunt de menţionat ştiri despre prezenţa bessilor şi a limbii lor (stră-româna) în unele mânăstiri celebre din Orient.

 În viata Sfântului Teodosie (+529), care a întemeiat la 465 mânăstirea ce-i poartă numele, la răsărit de Betleem, se spune (de către autorul ei, episcopul Teodor de Petra, la 530 n.n.), că el a clădit în aceasta mănăstire patru biserici, ...în prima se facea serviciul divin în limba elină, în a doua neamul bessilor înalţa în limba lor rugăciunile Stăpânului comun, iar în a treia se slujea în limba armeană... (Patrologia graeca CXIV, col. 505 C. De acest document leagă J.H. Antreassian  ,,Tatăl nostru beas“ n.n.)

În descrierea unei călătorii la Muntele Sinai (ce datează poate dinainte de de viaţa Sfântului Teodosie(+529) se spune despre trei egumeni că vorbeau în acea mânăstire: latina, greaca, siriaca, egipteana şi bessa. (Antonini Placentini itinerarium, cap. 37 1; P.L. LXXVII, 911-912). A se observa distincţia ce se face între latină şi bessă.

În ,,Pratum spirituale“ (Limonariu), scris de Ioan Moscu, trăitor în a doua jumatate a sec. VI  şi în prima jumatate a sec. VII, autorul spune că în Palestina existau doua mânăstiri apropiate cu numele de Soubiba, una de limbă bessă şi una de limba siriacă (P.B. 87,3; col. 3025 B). Sfântului Sava cel Sfinţit  vorbeşte despre mai multe mânăstiri besse în Palestina.

 Temeinicul istoric german, Karl Holl, izbit de aceasta frecventă prezenţă a bessilor în mânăstirile din Orient, se simte îndemnat să atragă atenţia asupra acestui fapt, zicând:  ,,A se observa în general cât de frecvent apar bessii... în documente... (Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien in nachchrislicher Zeit, in <<Gesammelte Aufsätze zur Kirchengeschichte>>, II, Der Osten. 2. Halbband, Verlag Mohr, Tübingen, 1928, p. 242-243).

Mănăstire de bessi exista la 553 în Constantinopol, deosebită de trei mânăstiri de romani, una de egipteni şi alta de sirieni (Mansi, Concil. Coll. Ampl. V, p. 987).

În documentul către împăratul Justinian, semnat de episcopii acestor mânăstiri şi de ai altora din Constantinopol mai semna şi diaconul Zoticos, egumenul unei mânastiri besse din Sciţia. Se vede că numele martirului Zoticos devenise un nume purtat în Dobrogea. (op. cit., p. 1014).

O altă ... mănastire în acest document se numeste a lui Basian (p. 991), alta a Sfintei Basa (p. 1015, sau San bessa – sfânta Sâmbăta, celbrată în 21 august, model pentru martirii Brâncoveni care au avut evlavie la ea, zidindu-i Mănăstirea Sâmbăta şi primind mucienicia asemenea ei, cea care şi-a pierdut trei fii înainte de a fi uisă cu sabia.)...

Cum se explică această puternică prezenţă a bessilor, cu o limbă proprie, deosebită de latina universală literară, în mânastirile de la Locurile Sfinte?

Această prezenţă ne confirma mărimea şi întinderea acestui popor traco-romanizat, poporul român, care purta ca un alt nume şi pe acela de bessi, şi rolul însemnat jucat de el în Imperiul Roman şi apoi bizantin al sec. I-VII-lea, ca şi deosebita lui râvnă religioasă. Toate aceste lucruri sunt atestate de izvoarele istorice.

(Contrar părerii istoricului german Karl Holl), poporul besso-trac nu era deloc mic. El se întindea din nordul Carpaţilor până la sud de Pind, aproape de Teba si de Atena, ba chiar si dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici (Akademie der Wissenschaften>>, vol. LV, Heft I bis III, Dien 1867, passim; si Holl, op. cit, p. 243).
Aceasta face extrem de verosimilă originea beso-tracică a numelui de Bizanţ (exista la bessi chiar numele de ,,Visanta“) şi de ,,Bosfor“ (,,phor“ era o terminaţie frecventă la bessi), iar capitala lor, nu departe de Bosfor, se numea ,,Bessapara“, sau ,,Bessapora“. Numele de ,,bessi“ îl purtau nu numai  tracii de la sudul Dunarii, ci şi cei de la nordul ei...

Populaţia besso-tracilor a fost nu numai un popor mare, ci şi un neam energic, jucând un rol important în viaţa imperiului romano-bizantin, mai ales după mutarea reşedinţei imperiale în Bizanţul tracic, controlat de către ei...

Poporul beso-tracic romanizat şi-a păstrat limba lui creştină populară. El a continuat să zică mai departe Făcător, Înviere, Înălțare, Fecioară, şi nu (ca în latina clasică) Creator, resurrectio, assumptio, Virgo etc...

 Au păstrat această limbă a lor şi când în locul latinei literare a apărut, pentru uzul exprimării teologice, slavona. Au păstrat-o şi faţă de greaca literară, deşi cărturarii lor cunoşteau şi greaca şi slavona, pentru că au păstrat creştinismul aproape de inima şi de înţelegerea lui populară. Au păstrat-o până când, sub numele de limba română, au putut să-i dea iarăşi o formă scrisă...”. (Acad. Dumitru Staniloae: ,,Bessii în mănăstirile din Orient”. Rev. BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ, anul XCIV, nr. 5-6, 1976,  pag. 587-589).

W. Tomaschek întrebându-se mirat, zicea:

Nu ne explicăm cum au dispărut bessii din istorie la începutul celui de-al doilea mileniu creştin!? (Ibidem)

 Părintele Stăniloae îi dă un răspuns ferm în textul de mai sus, iar documentul Kekaumenos este imbatabil în a arăta că W. Tomaschek este în eroare.

 Nu au dispărut, ci s-au numit încet, încet, cu alt nume, tot al lor, ,,ra manii” - ,,bărbaţii soarelui”.

 Cum de nu se observă că episcopii noştri poartă de mii de ani pe creştet, Soarele, Mihtra?

După creştinarea timpurie a bessilor, preoţii Soarelui (Avii Re –Avva Ra de la aceştia au luat avarii numele ţării pe care au ocupat-o!!!)  am început a glăsui la Paşti, ,,Pe Soarele cel mai presus de Soare care ne-a răsărit din Mormânt, veniţi să-L întâmpinăm ca pe o zi...” şi că, la Sinodul VII Ecumenic a participat un episcop din zona noastră ,,a avariţilor”,  numit ,,Avva Re”, Ursu, foarte posibil să fi fost numit aşa din pricina mithrei sale episcopale.

Iată ce zice despre urmaşii bessilor, în anul 1045, generalui bizantin, Katakalon Kekaumenos, autorul cronicii: ,,Sfaturi şi povestiri”:

,,Valahii sunt urmaşi ai dacilor şi ai bessilor, deopotrivă de necerdincioşi faţă de romei (bizantinii grecizanţi) ca şi strămoşii lor faţă de romani.” (Katakalon Kekavmenos: ,,Sfaturi şi povestiri”. Izvoarele Istoriei României. Vol. IV. Scriitori şi acte bizantine sec IV-XV ) În aceeaşi lucrare îi numeşte ,,Dacii zis bessi”.

Dăm în fotocopie spre lectură textul originar grecesc pentru ,,aşa-numiţii DACI, zişi BESI”: 

După  creştinare, bessii raby (învăţătorii bessi) devin întemeietorii monahismului chinovial şi cel al ,,Marilor Lavre” (de la Lvra-Laura, Dafina), precum şi întemeietorii de limbă şi cultură străromână.  

           Erau un fel de leviţi esenieni ai dacilor, şefi militari şi religioşi indoeuropeni din casta nobiliară indo-europeană, ,,Satri”, după cum zicea şi Herodot, din numele cărora  (bess) derivă şi termenul celtic ,,boss.” (,,Şef”). De aceea au fost numiţi ,,Învăţătorii” -  ,,Bessii raby” (Basarabii).

Am avut fericita şansă să găsesc în Ierusalim un ,,Tatăl nostru” în limba bessilor, stră-româna, aşa cum o numeşte părintele academician, D. Stăniloae în studiul Bessii în mănăstirile din Orient”.

          Aşa înţelegem clar că preoţii aceştia ai tuturor tracilor ,,bessii raby”, ,,învăţătorii bessi” promovau limba tracilor, limbă pe care tracii o vorbeau înainte de a fi Roma şi Atena. Mircea Elide remarcă acest fapt, astfel:

,,Etnia romană-latină, din care a ieşit poporul român, este rezultatul unui amestec dintre populaţiile neolitice autohtone şi năvălitorii indo-europeni coborâţi din ţările transalpine”. (M. Eliade I.R. c. XX)

Cât despre grija faţă de limba română, Mihai Emiescu zicea: ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitate, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religiunea sa” (M.E. Ortodoxia, Eikon, Cluj 2003, p. 63)

Nota.Tema este abordată şi în Feier, Nicolae: Cuviosul ierarh Pahomie de la Gledin (Documentaţie de canonizare).  Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.