Pr. prof. Nicolae Feier: Iubirea de Patrie are trei componente: afectivă, cognitivă şi de acţiune

- Câţi ani de cercetare v-au trebuit pentru o asemenea vastă lucrare, scoasă în condiţii de lux, ,,O adevărată Evanghelie”, aşa cum o numea la Universitatea Babeş Bolyai, prof. univ., decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj, arhimandritul dr. Teofil Tia?
-Am strâns material din anul 2005 şi am scris cartea ,,Bessii, pileaţii daci sau tarabostesii” , la îndemnul mitropolitului de faimoasă amintire, Bartolomeu Valeriu Anania, care era nemulţumit şi furios că la un simpozion de la Sibiu, desfăşurat sub egida Departamentului Minorităţi al Guvernului României, bessilor, strămoşilor aristocratici ai neamului nostru, preoţii regi ai tuturor tracilor, casta preoţească numită de acad. D. Stăniloae ,,Leviţii tracilor”, li s-a pus eticheta ,,pecenego-cumani”, facilitându-se astfel afirmaţiile calomnioase ale d-lui N. Djuvara la adresa dinastiei Basarabilor şi a domnitorilor noştri, cum că aceştia ar fi fost de etnie pecenego-cumană. O traducere tendenţioasă din latină a textului din Bulla andreiană de la 1224 -1317, prin care saşii erau făcuţi proprietari în Ardeal, ,,silvae blaquorum et bessenorum” - ,,pădurile valahilor şi ale bessilor” , adică (pădurile obştii săteşti valahe şi cele ale bisericii, iclejiile besse), a fost tradusă tendenţios de Gy. Gyorfi ca: ,,Pădurile valahilor şi ale pecenegilor” . Deşi pecenegii au fost alungaţi din Europa în anul 1120, aceşti autori îi găsesc în Ardeal pe pecenegi după mai bine de 100 de ani de la plecarea lor de aici. Aceşti istorici nu ţin cont nici de afirmaţia generalului armeano-bizantin, Katakalon Kekaumenos, care spunea textual în contemporaneitatea invaziei chunilor pecenegi (1050 dHr) că ,,valahii sunt urmaşi ai dacilor şi ai bessilor” şi care, în alt loc, îi numeşte în ale sale ,,Sfaturi şi povestiri”- ,,…dacii zis bessi”. (*Kekaumenos: ,,Sfaturi şi povestiri”. în Fontes III, Ed. Acad. R.. S. R. Bucureşti 1975, pag. 40-41). Am continuat cercetarea, pentru că am mai găsit sute de documente care arată că sunt preoţi ai dacilor şi primii creştini din Europa, întemeietori ai monahismului creştin, în opinia Cardinalului Eugen Wolffe (Rufimus). Bessii din neamul trac ,,anţii” au întemeiat Bizanţul pe lângă ,,Forul bessilor” -,,Bosforon” –Bosfor. Besul burilor vâlceni se numea ,,Bure besstes” – Burebista, iar spaţiile de lângă temple, ,,pădurile şi pământurile bessilor”, se numeau ,,Terra besstes”, de aici, numele lor ,,Tarabostesii”.
- Aţi ales ca ,,motto” unt text din Tacitus, foarte grăitor: ,,Romani, iubiţi-vă Patria atât cât o aveţi, ca nu cumva pierzând-o să vă topiţi de dorul ei!” (Tacitus: ,,Annales” C. III).
-Mi-am propus să vorbesc despre iubirea de patrie şi apărarea valorilor ei. Iubirea de Patrie are trei componente: una afectivă, una cognitivă şi alta de acţiune. Aceste trei trepte din faţa altarului iubirii desăvârşite trebuie parcurse cu sfială, decenţă şi religiozitate. Cea dintâi treaptă este cea cognitivă. Aici se conjugă verbul ,,a şti”. În aria aceasta se va desfăşura aproape tot demersul nostru, deoarece dacă nu ştii, nu eşti, sau eşti doar în sens vegetativ, eşti atât cât ştii. A doua treaptă este cea afectivă. Aici se conjugă verbul ,,a simţi”. Dorim să ieşim din acea străveche amorţire, având în inimă şi minte imnul nostru naţional, ,,Deşteaptă-te române!”. Pe a treia treaptă se conjugă verbul ,,a face”. Acest verb înseamnă, mai ales, disponibilitatea spre jertfă pe care se întemeiază şi se revigorează neamul.
- Vorbiţi-ne şi despre ,,conştiinţa de sine a Neamului Românesc”:
-Conştiinţa de sine se cheamă ,,memorie” - aducere aminte. Eşti, ca neam, atât cât îţi aduci aminte de faptele neamului tău şi le transmiţi prin educaţie, urmaşilor. Altfel, eşti o adunătură manipulabilă, o ,,populaţie” pe care o vor descrie alţii, aşa cum vor! Am luat ca model ,,Poporul ales”, Israelul. Am observat cu câtă sfinţenie păstrează ei religvele sacre ale dureroasei şi furtunoasei lor istorii, cu câtă atenţie le promovează, le apără şi luptă pentru ele, revigorându-se şi înviind, ca Pasărea Phoenix, din propria cenuşă.
- Spuneţi că hidronimul Bistriţa nu este slav.
- Este şi slav, dar am găsit în operele anticilor şapte Bistriţe, în arealul tracic. Voi dovedi din şapte surse antice că toponimele şi hidronimele ,,Bistriţa” vin de la izvoarele bessilor peste care se zideau templele lui Apolo, pâraie iuţi, cristaline, numite ,,bis strassos”, preluate şi de slavi ca ,,bâstro” şi că în Dacia Superrior, cu centru în ,,Neridonisul” bistrilor buni, cei colaboratori cu romanii, numiţi ,,bassianii” (baccianii), s-a perpetuat o viaţă religioasă debordantă pe tot întinsul primului mileniu creştin, în strânsă legătură cu Bizanţul nostru roman imperial, oraşul bessilor anţi. Anţii şi veneţii sunt triburi trace conduse de bessi care au întemeieri remarcabile – Bizanţul şi Veneţia.” Vom arăta că Legiunea X Fretensis, ai cărei soldaţi L-au răstignit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, au adus cu ei aici şi primele vestiri creştine. Templele lui Juppiter Dolichenianul şi ale zeiţei Terra Mater, ca de altfel şi al lui Apollo, de pe Burik-ul Bistriţei, din care ne-a rămas un vas mare de aur, au fost creştinate timpuriu, formând ceea ce Nicolae Iorga va numi ,,Marea mănăstire bistriţeană din primul mileniu, care s-a risipit demult, dar i-au rămas schiturile” (Nicolae Iorga: Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989, pag. 47; 252) . La restaurarea din 2019, muncitorii au găsit o metopă cu Vulturul lui Juppiter şi coarnele lui Apollo în pragul uşii bisericii vechi din primul mileniu, la primul strat de călcare al Catedralei Coroana. O poate vedea oricine. Catedrala Coroanei Maicii Domnului din Bistriţa, urmaşa ,,Marii mănăstiri bistriţene...”, şi-a descoperit recent încă o taină. La actualele ample lucrări de restaurare din 2019, s-a descoperit în interiorul zidului o uşă de piatră, estimată de arheologi ca fiind de secol XI-XII, având pe arhitravă pictată în ocru roşu o cârjă episcopală ortodoxă, adică doi şerpi afrontaţi şi sfânta cruce. S-au descoperit şi câteva urme semnificative de frescă exterioară cu o pictură votivă, precum şi locurile ferestrelor largi, bizantine, umplute în zidul de piatră cu cărămidă. Le-am pus în evidenţă. În interiorul vechilor ferestre largi s-au edificat ferestrele zvelte gotice timpurii. Ca un dar ceresc am socotit descoperirea de curând la Bistriţa, în Nordul Ardealului, aici, unde scriu cartea aceasta, într-un străvechi templu al lui Apollo, cu palisade piramidale din pământ terasat acum 3800 de ani, care se mai observă şi azi, vasul de aur al Pytiei şi al preoţilor ei, bessii numiţi şi bistrii, vas ryton cu efigia lui Pyton. Vasul are 321,61 grame. ,,Aur pentru zei” Autori: dr. Fl. Gogâlţan şi dr. G. Marinescu. Lângă grădina lui Lucian Blaga de sub cetate, acolo unde a locuit acesta câţiva ani, s-au descoperit 40 de urne funerare dacice de acum 3500 de ani.
«Bistriţa, aici este adevăratul meu spaţiu mioritic ...
Cât timp am stat în grădina mea de pe Burg, în Dealul Târgului, n-am putut să bănuiesc, nici măcar în visurile mele poetice, că sălăşluiesc aici, la Bistriţa, pe un cimitir dacic de peste 3500 de ani, ... că dacii, a căror cenuşă a fost găsită lângă grădina mea în vreo 40 de urne, au fost contemporani cu Moise, Profetul, şi cu nu ştiu care dintre piramidele Egiptului, că ei au trăit aici, la Bistriţa, cu câteva secole înainte de luptele de la Troia...
Arheologia e o ştiinţă poetică. Dar deosebit de poetică devine această ştiinţă când se leagă într-un fel de locurile tale, de o grădină ce coboară în terase (posibil ale unui străvechi templu, potrivit cercetărilor recente n.n.) în care ţi-ai făcut odihnitor somnul, după ce ai lucrat în viaţa ta ,,Filozofia culturii”, trăind din seva acelui loc, crescută din cenuşa strămoşească...
De cât timp locuiesc aici la Bistriţa, lucrez la volumul meu de ,,Cosmologie” (pentru catedra de ,,Filozofia culturii”, de la Universitatea Dacia Superioară din Cluj- Ferdinand), pe care vreau să-l isprăvesc până la sfârşitul lunii (august 1939 n.n.).
Viaţa aici e nespus de frumoasă... Elemente de cultură şi de peisaj de la Bistriţa au intrat în multe din poeziile mele de mai târziu... ,,Eu nu strivesc…”
Mirat, citesc iar şi iar... despre descoperirile arheologice ce s au făcut în toamna aceasta pe dealul Burgului de la Bistrița. De la Institutul de Arheologie aflu într-adevăr că sub pădure, nu departe de fosta mea grădină, s au descoperit vreo 40 de urne funerare proto-dace...». În Jeniţa Naidin: ,,Lucian Blaga la Bistriţa -1938-1940”. Ed Napoca Star, 2018 ” (Din Caietele Elenei Daniello: Grădina de la Bistrița, B.C.U. Cluj Napoca, Fond Daniello. Transcriere de Mircea Popa, în Apostrof, Cluj Napoca, nr. 5/ 2015). Vezi şi https://tribuna-magazine.com/lucian-blaga-casuta-de-la-bistrita-si-adeva.... Locuitorii Dumitrei au fost obligați să aducă anual, începând din 1532, câte 100 de căruțe de piatră pe an, pentru un teritoriu primit în nordul Bistritei. Aceștia vor cere răscumpărarea (în bani sau alte produse a obligaţiei) în anul 1585, fie din lipsa pietrei pe hotarul lor, fie din motive economice”. (Ioan Neagoş Târgul Bistriţei... ANUARUL ASOCIAŢIEI PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA – Filiala BISTRIŢA – NĂSĂUD, IV, 2017) Un calcul sumar arată că în 53 de ani, 5300 de căruţe de piatră au fost cărate din vechea cetate, doar de locuitorii Dumitrei, pentru noua cetate din actuala vatră a oraşului. Este de bănuit felul cum s-a distrus un sit arheologic antic din care s-ar fi putut dobândi informaţii extrem de valoroase.
-Locul descoperirii se numeşte şi acum, Burik.
- Toate templele lui Apollo erau zidite pe izvoarele bessilor, numite ,,bes strassos”, pe înălţimea numită ,,burick”, conform zicerii lui James Harpur, care dă şi câteva fotografii ale unor reprezentări în marmură a ,,burick-ului” antic, care seamănă izbitor în opinia sa cu ,,căciula dacică” (,,boneta frigiană”). (Harpur, James: - ,,Atlasul Locurilor Sacre”. Ed. Aquila, Oradea, 1993.P. 196-201). Articolul ,,La Muzeul Judeţean este expus un vas ritualic din aur de acum 3800 de ani”, pe care l-am publicat în cotidianul Răsunetul (Vineri 3/1 2019) pe care îl conduceţi cu rezultate superlative de peste două decenii, a devenit un capitol închinat descoperirii acesteia. Am subliniat că la Bistriţa se aduceau jertfe lui Dumnezeu în vase mari de aur (321 gr.) cu un mileniu înainte de întemeierile Atenei şi a Romei!!!

Vezi ,,Aur pentru zei”. Autori: dr. Fl. Gogâlţan şi dr. G. Marinescu. Sursa. Muzeul Jud. B-N).

- Aţi arătat şi că prinţul Osul cel Mare (Osoiul), protagonistul luptei de la Chiraleş, din anul 1068 dHr, nu era pecenego-cuman, ci prinţ român.
- Aceasta nu o spun eu, ci academicianul Ştefan Pascu: ,,Numele lui indică un băştinaş, …un cneaz sau un voivod român... ?” (Ştefan Pascu: ,,Pietre de temelie din trecut pentru vremurile de astăzi”. Cap. Cetatea Dăbâca, S.E. Cluj, 1967, p.18). Traducerea lui G. Gyorfy a propoziţiei ,,De eruptione bessenorum in Hungarie” (Cronica pictată de la Viena. Kronica de la Buda (Scriptores rerum hungaricarum veteres ac genuini cum amplissima praefatione ...De Joan Georgii Schwandtneri) Titlul capvt. LXVIII) ca ,,Învazia pecenegilor în Ungaria” e tendenţioasă, deoarece ,,erupţione” nu înseamnă ,,a invada”, ci ,,a erupe”, ,,a se răscula”, aşa cum corect înţeleg istoricii Pipidi, Berciu şi mai ales Ştefan Pascu în celebra sa lucrare ,,Voievodatul Transilvaniei”, iar bessii care scandau în luptă ,,Doamne miluieşte” - ,,Kirye eleis”, de unde e numele locului bătăliei - Chiraleş, erau evident creştini ortodocşi români, nu păgâni pecenegi. Istoricul ungur, Kovacs Istvan, confirmă acest fapt: ,,Lângă locul bătăliei de la Chiraleş (Kiryeeleis) era o mănăstire” ... Mai târziu pe acele locuri s-au aşezat poporul numit ,,templarus” (călugării templieri germanici, apoi saşii.) .(Kovacs Istvan - A Cserhalom Utkozet 1068-ben Eredely Museum, nr. I, 1860, Kolozsvar, pag. 105. Sunt fericit că am descoperit în Cronicile angevine încă două voivodate româneşti, pe lângă cele deja bine cunoscute, unul în nordul Ardealului, al lui Osul cel Mare, protagonistul luptei de la Chiraleşul Bistriţei, atestat în anul 1068 dHr, şi altul la Baziaşul dunărean, al lui Niceta Bessul, atestat în 1071 dHr. Vom dovedi cu argumente imbatabile existenţa lor românească şi ortodoxă, nicidecum ,,pecenegă”, aşa cum s-a insinuat în unele istoriografii, interpretări pe care le-au preluat din păcate, ,,la pachet” şi istorici de-ai noştri, fără vreo analiză temeinică de caz. Le mulţumim cronicarilor unguri, slavi şi greci, că ne-au scris o parte de istorie. Altfel n-am fi ştiut nimic de eroul acestei cărţi, Prinţul Osoiul (Osul cel Mare), nici de voivozii: Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Litovoi, Seneslau şi de alţii.
- Abordaţi teme prea puţin cunoscute.
- Încerc acest demers împărtășind sentimentul sceptic al cronicarului greco-bizantin, Mihail Psellos (1018-1096), care, vorbind despre suferinţele împărătesei bizantine de origine macedo-vlahă (armână), EV DOCHIA, (adică ,,Dochia cea Bună”), contemporană evenimentelor din anul 1068 dHr, de la Chiraleș, de la Alba Iulia și de la Buziaș (Campus Bassias) din 1071 dHr, pe care le vom studia, zicea: ,,Dar, ce voi spune eu lucrurile acestea unor oameni care nici n-au auzit vreodată de ele!” (Mihail Psellos, Cronografia, 53, 87-133).
- De ce zice cardinalul Eugen Wolff că ,,bessii sunt primii creştini din Europa şi întemeietorii monahismului”?
-Dacă citiţi Faptele Apastolilor, cap. 16, observaţi că un bărbat de origine macedonă îl cheamă în vis pe Sfântul Apostol Pavel în Europa, în oraşul tatălui lui Alexandru Macedon, Filipi. W. Tomasckek şi E. Wolff spun textual că ,,Samotracia era o regiune compact bessă, cârmuită de bessi, care se numeau ,,romani”, deosebiţi de ,,colonii romani”. (Vitta St. Hipatios). Noutatea pe care o aduce lucrarea în cercetarea istorică a fenomenului socio-cultural monahal, stă în introducerea în ecuaţia cercetării a celor două principii de funcţionare a monahismului bizantin şi a celui papal, amândouă având origine comună bessă (Ab bassia – De la bessi –abaţia, în Occident şi Ta besse, Tabenisse, în Orient, având interpolat ,,ni” spre a arăta ,,frăţia”, căci ,,ben” înseamnă frate):
- PRINCIPIUL ,,BUNURILOR DE MÂNĂ MOARTĂ”.
- PRINCIPIUL ,,EXIMĂRII” sau al ,, EXEMPŢIUNII”.
Principiul ,,Bunurilor de mână moartă”, cu bază canonică în Sinoadele Ecumenice şi locale (Ex. Laodiceea 363 dHr), stipula faptul că:
Tot ce era închinat (,,afierosit”) Bisericii sau mănăstirii devenea inalienabil şi nobilimea şi nici chiar împăratul nu puteau, decât în situaţii excepţionale, să dispună asupra acestor bunuri bisericeşti. Erau supuse sancţiunii blestemelor şi afurisaniei. În acest fel s-au dezvoltat în primul mileniu roman estic şi vestic mari mănăstiri cu până la o sută de sate. Conform cercetătorului francez, Luis Bertrand, satele îşi afiliau de bună voie averea obştească mănăstirii ca să o scutească de nobilii hrăpăreţi, plătind mănăstirii zeciuiala la români, ,,decima” la latini, ,,deseatina” la slavi. Mănăstirile aveau medici şi apoteke (farmacii). ,,Rezidenţii erau obligaţi să facă baie caldă de două ori pe săptămână, ceea ce, spune Luis Bertrand în ,,Terre D Apollo”, la noi, în Franţa, după cinci secole, pe vremea lui Luis Soarele lumea se spăla foarte rar”. Principiul ,,Bunuri de mână moartă” a funcţionat şi în Occident până în anul 910, atunci când, la Sinodul din Cluny, a fost emisă ca lege generală a Bisericii Romano-Catolice, Exempţiunea. Principiul eximării, sau exempţiunea, era legea rechiziţionării, a deposedării celor nesupuşi papei, iniţiată de Wilhelm de Aquitania, la Sinodul Catolic din Cluny, (910 dHr), cel care fondează principiul exempţiunii (de la ,,eximare”). Legea viza ,,scoaterea de sub autoritatea unor episcopi socotiţi ,,schismatici” (ortodocşii), ,,eretici” sau ,,nesupuşi”, a mănăstirilor şi a proprietăţilor acestora (de pe teritoriul regatelor catolice n.n) şi punerea lor sub autoritatea directă a papei, prin episcopii şi patronii civili substituiţi - observanţii cistercieni şi minoriţi, la noi. (*Monahismul Ort. Rom. .v. I, p. 223). Aşa înţelegem de ce toate averile Bisericii românilor din Transilvania au fost ,,exempta de blacis pro remedia animae nostri fidelis, hospites regio” (Extrase de la valahi pentru a împăca inimile fidelilor noştri, oaspeţii regelui”). Tot pe baza ,,legală” a acestui principiu, nobilimea română care nu s-a catolicizat a pierdut totul. Nobilii au cedat, călugării, nu! Agresiunea a generat ,,explozia mănăstirii” în ,,puzderia de schituri risipite prin locuri neumblate”. (N. Iorga. Sate şi preoţi... p.34). Legat de principiul ,,Bunurilor de mână moartă”, înţelegem de ce Prinţilor români, succesori legitimi sanguini ai Împăraţilor Romani de Răsărit, li s-a transmis de la sultani, odată cu dreptul succesoral roman, şi obligaţii, între care şi atribuţia pe care o aveau anterior împăraţii romani bizantini - bazileii, aceea de ,,episcopon ton extron”, adică de ,,susţinători ai bisericilor din afara teritoriului succesoral princiar bizantin”. Aşa înţelegem şi de ce prinţii români din Principate au ,,închinat” Patriarhiilor din Ierusalim, Antiohia Siriei şi Alexandria Egiptului, ca şi Athosului şi monahismului Capadochian, care şi azi este sub autoritate canonică românească, numeroase mănăstiri cu zeci sau sute de sate. Acestei situaţii i-a pus capăt Alexandru Ioan Cuza (care era prinţ roman Cantacuzin), prin Legea naţionalizării averilor mănăstirilor închinate, deoarece egumenii greci, în loc să respecte bunătatea donatorilor şi scopul pentru care s-a făcut donaţia, au devenit ,,stat în stat”, despuind satele şi marginalizându-i pe călugării români în sălaşurile insalubre ale mănăstirii, numite metoace. (De aici, ,,mitocani”!). Eximarea a destabilizat definitiv monahismul creştin, lovind iremediabil în toate mănăstirile ortodoxe din ţările supuse Papalităţii, realizând cu mai bine de un secol înainte de Marea Schismă - Schisma monahală. Pe baza acestui principiu, legile monahale ale primului mileniu creştin erau scoase din uz şi călcate în picioare în toate regatele supuse Papalităţii, care devenea hegemonă, intolerantă şi care se feudaliza. Carl Carlton zice că ,,Era o nouă Biserică, total deosebită de Biserica Romană Orientală şi Occidentală a papilor sfinţi ortodocşi”. (*Carlton: The truth... Regina Orthodox Press, Salisbury, MA. 1999, pag 31-32; Vezi şi la John Meyendorff: ,,Teologia bizantnă”. Ed. Nemira, Bucureşti, 2013 p. 84;
- Biserica ortodoxă cinsteşte ca sfinţi ai săi 41 de papi din primul mileniu creştin ?
- Aveţi perfectă dreptate. Eximarea s-a extins şi asupra nobilimii române, care nu era catolică. Cei mai mulţi nobili români, de dragul averii s-au catolicizat şi s-au deznaţionalizat. Exemple sunt multe. Menţionăm doar pe prinţul cu origini basarabo-cantacuzine, Iancu de Hunedoara, prinţul Mailat al Ardealului, prinţul Mihai Apopii (Appafi), grofii Bercceanu au devenit Barcsany, grofii Crăciun au devenit Karcsony etc, lucru deplâns de Petru Maior, după cum vom vedea pe parcursul lucrării, iar alţii au plecat, au ,,descălecat”, întemeind statele feudale româneşti: Negru Vodă Basarab din Făgăraş – Valahia sau Ţara Românească, iar Drăgoşeştii şi Bogdăneştii din Maramureş - Moldova. Întemeierea statelor feudale româneşti nu este un progres, decât în sensul aşa-numitei europenizări tipic feudalo-germanice, model preluat după eşuarea celui bizantin, (roman estic, mult superior) sub loviturile fraţilor noştri creştini cruciaţi din Vest (1204) şi apoi sub lovitura devastatoare a turcului (1453)!!! În felul acesta, toate mănăstirile ortodoxe din Ardeal, între care şi ,,Marea mănăstire bistriţeană”, de care pomeneşte Nicolae Iorga, cu mulţime de sate cu nume de sfinţi, ,,s-a răsipit demult, rămânându-i doar schiturile”... şi ele ,,răsipite prin păduri neumblate.” (P. 252) ,,Că nu era să ţină lângă sine noul episcop catolic, substituit (celui ortodox), atarii schismatici.” (*Ibidem. Vezi şi la Irineu Mihălcescu: Istoria Bisericii Române. Ed. Cugetarea. Buc. 1941, p. 28, 29). Abundă documentele regale în care proprietăţile mănăstireşti din Ardeal erau date episcopiei catolice, mai ales după Marea invazie tătară din 1241, precum şi acte ale unor procese pentru stabilirea provenienţei eclesiale sau civile a bunului eximat. Adică, nobilii şi conventurile se certau pe pradă! Exemţiunea stipula că ce era bisericesc trecea imediat în proprietatea episcopilor catolici şi a conventurilor, iar ce era eximat de la nobilii (infidelis) şi din proprietăţile obştilor săteşti ortodoxe, revenea nobililor numiţi ,,nostri fidelis”. Desfiinţându-se instituţiile străvechi, bizantine, după care s-au condus românii în primul mileniu creştin şi începutul celui de al doilea, N. Iorga zicea că: ,,La ardeleni, în locul voivodului a răsărit vlădica, în locul cneazului, protopopul, iar în locul soldaţilor, preoţii şi dascălii (stranelor) lor”. (*N. Iorga Ist. rom... Ed. Şt. Buc. 1989, p.22). Aceasta era de fapt o perpetuare, o reînviere şi revigorare a modelului bess anahoret isihast ancestral, înlocuit de statalitatea feudală românească în Ţările Române, dar perpetuat în Ardealul în care nu aveam statalitate românească şi nici o nobilime ,,romană ortodoxă”. O mie de ani în Ardeal preoţii au fost şi mai sunt numiţi: ,,Domni şi Părinţi” (G. Călinescu)
- Am găsit în cartea aceasta urmele istoriei şi ale mitologiei bessilor numiţi şi ,,baccii”, ,,păstorii cei buni, care sufletul şi-l pun pentru oile lor” - ,,Bessii raby”, casta noastră sacerdotală regală, pe parcursul a aproape patru milenii, urme prin colbul istoriei şi al miturilor, pe care autorul le descrie într-un mod savuros, încât devin uşor de citit şi de înţeles.
-Ţinta cercetării este demontarea şi demolarea teoriei bessilor de origine cumano-pecenegă, teorie numită ,,a chunilor”, mai perversă şi mai subtilă decât teoriile roesleriene pe care le continuă, deoarece ne goleşte istoria de valorile sale aristocratice, inducând în mentalitatea colectivă falsul istoric, care ne defineşte ca ,,popor de ţărani”, precum şi falsul inadmisibil că, de pildă, Basarabii (bessii raby – învăţătorii şi cârmuitorii bessi) ar fi fost de origine pecenego-cumană (*Vezi N. Djuvara şi L. Boia), în consecinţă, acreditându-se ideea că la venirea vecinilor noştri aici, aceştia ar fi cucerit teritoriul nu de la urmaşii tarabostesilor (terra besstes – stăpânii pământul bessilor), ci de la migratorii pecenego-cumani (chunii, pe care îi identifică fără niciun suport ştiinţific, ci doar ,,din condei”, cu bessii), fără să ţină cont de faptul că, cu mult înainte de venirea pecenego-cumanilor şi a ungurilor aici, la mijlocul primului mileniu creştin, sfântul Paulin de Nolla spunea, în jurul anului 410 dHr, că ,,bessii îl laudă pe Hristos cu o limbă şi o inimă romană, îmbulzindu-se la locaşurile păcii, în ,,besserika” - ,,casa bessilor”. (*Poemul XVII, închinat episcopului bessilor, Sf. Niceta de Remesiana).

- Aveţi un capitol mare despre: PRINŢUL OSUL CEL MARE, LUPTA DE LA CHIRALEŞ, DIN ANUL 1068 dHr ŞI MAREA SA MĂNĂSTIRE ORTODOXĂ BISTRIŢEANĂ
- Cronicile ungureşti atestă faptul că ,,Marea mănăstire bistriţeană era bessă, ,,aflătoare în Comitatul Bessterra”, în vreme ce pecenegii erau păgâni şi nu aveau cum să aibă mănăstiri şi că mănăstirea era străveche şi era foarte bogată, cu întinse moşii şi clădiri fastuoase ajunse în ruină din pricina tătarilor.”(*DIR 1246-1250, 1295, 1336, 1366), dar mai ales, din pricina alungării călugărilor ortodocşi români care le-au zidit, încât a fost nevoie de implicare directă a regelui Bella al IV-lea şi a urmaşilor lui, pentru împărţirea averii ei diferitelor ordine monahale aduse din Occident. Vom vedea cum, sfidând adevărul istoric, un ,,Princeps bessenorum, Osoiul” (Prinţul bessilor, Osul cel Mare) va fi numit ,,chun” (pecenego-cuman) şi nu ,,chunorum”, aşa cum e descris în cronică, la genitiv ,,al chunilor”, adică socotit ca ,,proprietate feudală” a acelor ,,chunii”, adică ,,supus al hunilor hungro--pecenego-cumani”. De fapt, nu se aştepta nimeni să interpreteze textul în firescul intuit de N. Iorga, ca ,,voivod român pe care şi l-au supus acei ,,chunii”. Totuşi, filologii se supără dacă confunzi nominativul cu genitivul şi, mai ales dacă o faci intenţionat!!! Iată ce zice N. Iorga: ,,Atunci când au intrat în Ardeal, ungurii au găsit unul sau mai mulţi şefi români, în diferite cetăţi numite ,,graduri” ( * De la ,,gradis theea” - Cetatea zeiţei – Grădiştea. Termenul este preluat şi de slavi la venirea lor aici, sau, poate îl aveau din fondul lexical comun arian. n.n.), însă, fără indoială au găsit un voivod român, pe care l-au păstrat şi l-au pus în serviciul regelui lor”. * (P. 42). Cum, termenul ,,chunorum” este în genitiv, adică ,,al chunilor”, voivodul şi voivodatul său erau socotiţi ca fiind doar o posesiune, o ,,proprietate”, adică o atestare a supunerii, sau a voinţei de a-i supune în sens feudal, în sensul că prinţul român, Osul cel Mare, făcea parte din longeviva dinastie romană, Iulia, dinastie care deja intrase prin Iulius cel Bătrân în procesul de maghiarizare: ,,Princeps besseorum, Osoiul fuit in sua juventutem filius seruiens, Julii Ducis.” (Principele (bessilor) acelora, Osul cel Mare, fusese în tinereţea sa, fiu supus ducilor dinastiei Julia”. * (Vezi ,,Cronicon pictum” c. IXL). Că Osul cel Mare nu era peceneg se vede şi din cunoscuta Acta Sanctorum. Juni, unde este prezentată viaţa Sf. Ladislau. Acolo stă scris că: Înainte de invazia pecenegă, Osoiul (Osul cel Mare) era dinast Julia, cu titlu de duce şi prefect al unui Rex Julius. Astfel, în Col. 0320 A şi B, avem surpriza să vedem un alt titlu a Prinţului Osul, ,,Osule”, pe care istoriografia actuală îl crede pecenego-cuman, de data aceasta doar ,,Dukas“ , dar şi ,,Prefect“ - ,,Præfecto“ al aceluiaş Iulius (Gyulae) care în ,,Acta sanctorum” e socotit ca fiind ,,Rex“ –rege ,,chunorum“, adică rege al celor ,,supuşi chunilor-hungarilor“, asupra cărora ungurii creştini (catolici) vor obţine mai apoi ,,o victorie de referinţă“ la Chiraleş. Demnitatea de ,,prefect“ al lui Osul este şi ea una romano-bizantină, arătând clar filiaţia politică cu Bizanţul, nicidecum pecenegă, fiindcă ei, ca şi cumanii şi tătarii, aveau hani, nu prinţi, nicidecum ,,praefecti”. Iată textul: ,,Gerendum deinde bellum fuit cum Chunis, semel iterumque Hungariam cum agmine populabundo ingressis Duce Osule, (victoriam de Chunis insignem referunt”), - (,,faimoasa victorie de referinţă a ungurilor, numiţi corect ,,chunis“, pe când adversarii conduşi de Osul cel Mare erau doar ,,chunorum“, adică ,,ai ungurilor“) Giulæ Regis Chunorum, Præfecto: qui congressum decretorium declinans sese in montem Chershelem...“ (Col. 0320A) . Faptul că ,,princeps Osoiul” ,,lângă locul bătăliei avea o mare mănăstire” (Erdeyi Musseum, nr I), arată indubitabil faptul că era creştin. Locul bătăliei descris ca: „in montem Chershelem...“, ne duce cu gândul la atacarea nu doar a castrului militar de la Chiraleş-Şirioara, ci şi a cetăţii ,,sacre” de la Sărăţel, deoarece doar abordarea din avalul Râului Şieu, numit atunci, după N. Iorga, Osoio szid –Zidul lui Osoiul” (P.54), dă senzaţia unei excalade montane, pe când castrul de la Chiraleş-Şirioara este doar un avanpost militar bine întărit, pe o colină nu foarte înaltă, sit cercetat de mulţi arheologi, între care, Finaly, secretarul ,,Erdely Musseum”, Nicolae Vlasa, H. Daicoviciu, Şt. Dănilă, Gh. Marinescu etc. De remarcat e faptul că în Acta sanctorum, Osul era prefect şi duce al unui ,,rex Gyulae“ (,,Rege Iuliu“). Ori, aceste titluri nobiliare nu le-au avut pecenegii niciodată, iar cel de ,,rex“ (rege), nicidecum. În acest context, ilustrat şi în Cronica Pictată, credem că acţiunea militară de la Chiraleş din anul 1068, a regelui ungar, Solomon şi a fiilor săi, următorii regi, poate avea şi caracterul unei intervenţii spre a preîntâmpina ungerea ca rege a ducelui praefectus, Princeps osoiul - Osul cel Mare, în locul acelui Giulæ Regis, antecesorul său în dinastia Julia. Cel puţin aşa reiese din traducerea textului cronicii: ,,per rexerunt” - ,,preîncoronare ca rege”. (Col. 0320, B). În Cronica pictată de la Viena se vede un episcop ortodox, cu mithră, însoțindu-l pe dinastul Osul cel Mare, în faţa unei armate bizantine în zale şi cu fibule romano-bizantine, însoţiţi şi de fratele prinţului ,,fratesco, cel din Novo Castrum”, care va deveni trădător, căci îl vedem în Cronica Pictată că dă coroana şi calul alb în schimbul unui cufăr cu bani, ducilor Ladislau cel Sfânt şi lui Geza, îmbrăcaţi în veşminte asiatice. Principele Osul cel Mare, care stăpânea tot Nordul Ardealului după căderea cetăţii Dăbâca, fosta capitală a prinţului Gelu Românul, s-a repliat construind un ,,Novo castrum” pe Valea Osoio szid (O Şaio - Şieu), la confluenţa cu Valea Bistriţei Ardelene, ca de altfel şi ducele Iulius cel Tânăr, au făcut opoziţie maghiarizării şi catolicizării, fiind socotiţi ca având ,,Una fide vana et noluite cristiana” - O credinţă deşartă – aşa era numită Ortodoxia după Schisma cea Mare - şi care nu este creştină, adică era necatolică. ((Cronica Hungarorum. Magistri Bellae anonimus notarii. Magistri Simon de Keza. Gesta hungarorum. Cronicin Pictum Vindobonense E. Florianus. Lipsiae, 1883, pag. 176 c. IXL).
- Am văzut întrebarea dvs retorică: ,,Câţi ştiu că academicianul, Şefan Pascu, spunea textual că, eroul central al acestei cărţi, ,,Princeps Osoiul”, cârmuitorul bessilor din ,,Besstercza” (*Viitorul ,,Comitat Bess” (DIR 1250), numit apoi şi Comitatul Bestercza - Bistriţa), protagonistul Luptei de la Chiraleş, din anul 1068 dHr, nu a fost păgân peceneg sau cuman, aşa cum e descris de istoriografia oficială actuală, zicând că ,,numele lui indică un băştinaş, un cneaz sau un voivod român...? ” (* Ştefan Pascu: ,,Pietre de temelie din trecut pentru vremurile de astăzi”. Cap. Cetatea Dăbâca, S.E. Cluj, 1967, p.18. Vezi şi Nicolae Drăganu: ,,Românii în veacurile IX-XIV. Toponiimii şi onomastică, Anuarul Institutului de Istorie Naţională II. Cluj, 1923. P, 297, precum şi traducerea « Liseanu » - Cap Fontes I-IV).
- Nu este bine că nu s-a analizat mai atent tema aceasta până acum! Din ceea ce vom citi mai jos vom observa ce mare pierdere are istoriografia românească neglijând această temă. Citind, vom vedea cum, în tipologicul promovat la şcoala « Annales », academicianul Dumitru Stăniloae demonstrează că numele ,,bessii”, purtat de către regii şi, mai ales, preoţii locuitori în spaţiile lor sacre montane « înalte », descrise de Herodot, acele « Terra besstes » de unde le vine şi numele, « tarabostesii », spaţii aflate pe dealuri, «Dellos»-urile lui Ares (Ary dellos) şi ale fiului său, Apollo, este un alt nume al aristocraţiei stră-românilor, nicidecum peceneg sau cuman. Ciudat este că autorul, contrar a ce s-a susţinut până acum despre « monoteismul dacilor », crede că Zamolxis este doar una din multele întruchipări ale lui Apollo, fiind doar un rege reformator religios monoteist apoteozat, asemenea lui Moise, cu care ar fi fost contemporan. Susţine şi teza că strămoşii noştri ar fi fost politeişti. Piesa de bază a lucrării este textul rugăciunii « Tatăl nostru » în limba « Beass », descoperit subsemnatul ( părintele Feier), în Ierusalim. Îl puteţi vedea pe coperta acestei cărţi monumentale.

- Vorbiţi-ne şi despre: BESII ŞI LIMBA LOR, ÎN LITERATURA MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ.
- În această amplă lucrare, folosind şi el metoda de la şcoala « Annales », autorul identifică reminiscenţele în cultura actuală a unor elemente filologico-toponimice, antroponimice etc, încât dă şi un răspuns necesar şi pertinent filologilor care, încurcaţi de frecvenţa foarte mare în literatura noastră veche a conceptelor lingvistice: ,,boscorodire”, ,,băssădire”, ,,băsăduire”, ,,bassne” (basme), ,,bossgonire” etc, toate purtând în rădăcină numele ,,bessilor”, le-au interpretat ca pe o ,,reproducere papagalicească a slavonei, o torăire”, ,,o rugăciune într-un grai neînţeles”, ,,o vrajă”, ,,un descântec”, în realitate ele fiind reminiscenţe lingvistice atestate încă din Antichitate la preoţii tuturor tracilor, bessioii, sau bisstrii, cei ce traduceau în versuri pentru elini, incantaţiile Pytiei, preoteasa tracă de la templele lui Apollo (cf. Lesalle şi F. Compte), ca mai încoace să însemne ,,vorbire” sau ,,rugăciune” în limba română veche, numită atunci ,,bessă”, căci autorul spune că ,,ora” înseamnă ,,rugăciune” iar ,,dire” - ,,dicere” înseamnă ,,a zice”, deci ,,bosc orra dire” înseamnă ,,a te ruga în limba bessă”. ,,Bassnele” nu sunt, oare, vechile noastre poveşti nemuritoare? Unii caută originea acestor cuvinte în ucraineană, alţii în ungureşte, fără să observe ancestralitatea lor românească, de la care le-au luat vecinii noştri de când au venit aici. Ion Creangă zicea: ,,Când trecea mortul prin faţa casei noastre îl boscorodeam cu cimilitura ,,Chiţigaie… Gaie”. ,,Gaia” este ,,Geea”, adică ,,îl încredinţam Pământului nostru sfânt” după ce ne rugam pentru el în limba strămoşilor bessi. Acum o jumătate de mileniu, în Codicele Voroneţian, Sfântul Pavel nu predică, ci ,,băsăduieşte până la dimineaţă”, diortosit în textele actuale, ,,a cuvântat până spre dimineaţă”. Aflăm că acad. D. Stăniloae zicea că bessa era « bunica limbii române », odinioară limba sacră a Bisericii Apostolice din Dacia, care şi-a pierdut brutal caracterul hieratic abia în jurul anului 1100 dHr, prin acţiunea drastică şi devastatoare a lui Teifilact al Bulgariei, care a înlocuit-o în cult cu slavona chirilică, sub sancţiunea tăierii limbii, imediat după căderea Dinastiei Macedonene (867-1056). Grav este că s-a folosit de împăraţii Asăneşti pentru aceasta!!!

LEGĂTURI SANGUINE CU BIZANŢUL IMPERIAL ROMAN
Dianstia vlaho-macedonă a promovat în Imperiu Roman de Răsărit (numit în toate actele sale oficiale, nu Imperiul Bizantin, ci « Bassileea Romania ») şi dincolo de hotarele sale ( « ex hata » - « ex arhos ») această limbă bessă a neamului lor, bessii anţii, întemeietorii metropolei, Bizanţul, pe lângă « Forul bessilor » - « Bossforum ». (*A. Baumstark: Liturgie comparee, Chevetogne, 1953, p. 104-106).
Citându-l şi pe Frankis Dvornik, ,,Bizantium and the Roman Primacy”, am redescoperit că bazileii macedoni erau ,,Împăraţi romani de neam şi de viţă imperială romană, nu grecească”, precum şi că bizantinii romani s-au simţit ofensaţi, ,,insultaţi”, în momentul în care, în anul 968, Papa Ioan al XII-lea, (*Papa Ioan al XII-lea, este adevăratul întemeietor al ,,Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”, noul concurent al vechiului Imperiu Roman care şi-a mutat capitala în Bizanţ, în anul 330 dHr), i-a numit ,,greci”, ei socotindu-se totdeauna ,,romani”: ,,Cu greu s-ar fi găsit o ofensă mai mare pentru acești romani estici”, zicea Dvornik. (*Frankis Dvornik: Bizantium and the Roman Primacy (New York Fordham Uni. Press, 1996, pag. 116) Fireşte, deoarece împăratul Foca era stră-român macedon, din dinastia vlahă, Macedoneană”! Nu este exclus ca atacul ungar de la Chiraleş şi cucerirea Nordului Ardealului în anul 1068, ca şi altă luptă anti-bessă din 1071 de la Buziaş, împotriva instituţiilor statale tipic bizantine ale românilor, ,,ducatul şi principatul bizantin”, acele ,,Romanii populare”, să fi venit pe fondul slăbirii sprijinului împăraţilor romani macedoneni, acordat fraţilor lor românii (bessii) din Panonia, din Ucraina subcarpatică şi din Ardeal, sprijin acordat anterior perpetuu cu largheţe exarhală, pe baza principiului constantinian ,,episcopos ton extron” (sprijinitor al celor dinafara graniţei). Se ştie că împărăteasa stră-română, Dochia cea Bună (Evdochia) şi-a donat întreaga avere spitalelor şi şcolilor mănăstireşti, inclusiv celor trans-danubiene, şi că bazileul Vasile II Bulgaroctonul a încorporat imperiului toată actuala Românie până în Ucraina subcarpatică, creştinându-i pe ruşii kievieni, încât Marea Neagră a devenit un lac bizantin, iar bisericeşte, toţi besso-valahii au fost supuşi Mitropoliei Vlahe a Ohridei. Exploatarea sării vechilor excavaţii romane de la Domneşti – Sărăţel va fi luat din nou avânt în acele vremuri, activitate dovedită numismatic şi, odată cu aceasta, s-a revigorat prin ctitorii bizantine viaţa bisericească, ctitorii ,,de pe vremea romaniloru”, (N. Şimon) expuse ca fiind noi şi măreţe în Cronica Pictată de la Viena, la venirea aici a arpadienilor. Veţi găsi aici dovezi în acest sens. Cartea ne ajută să nu uităm nici de existenţa aproape milenară a celor două provincii daco-besse din Panonia, conduse de prinţi romani din Dinastia Julia, întemeiată, sau mai bine zis, continuată de Julius Bassianus, cumnatul sfântului Constantin cel Mare: Bacciana Secunda (*Justinian Nov. a IX-a), şi Bess Premius (Bespremul de azi) - Provincia bessă Prima. Nu trebuie uitat nici că în ,,Provincia Dacia Superior” care a fost condusă de un alt bess cu numele Julius Bassus (135-138 dHr), zona costobocă, supusă romanilor, din jurul Bistriţei şi a Năsăudului, se numea tot ,,Bacciana” (Bassiana), nici că Menu Morut era prinţ bizantin, cu o anume autonomie, şi nici că Liturghia şi toată cultura noastră românescă nu sunt altceva decât o lume romano-bizantină foarte vie, trăită în ,,Casa bessilor - Besserica”, fiindcă ,,ika” înseamnă în elină, ,,casă”.
- Spuneţi că, ,,cu toată acţiunea drastică şi devastatoare a episcopului Teofilact al Bulgariei, care a introdus slavona în cult, sub sancţiunea ,,tăierii limbii”, această limbă a rezistat tuturor vicisitudinilor elitiste greco-slave ca ,,limbă diecească boscorodită sau băssăduită”, până când, „prin sec. al XV-XVI-lea, a început a se numi limba română”. (*D. Stăniloae. ,,Bessii în mănăstirile din Orient”, în rev. BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ, anul XCIV, nr. 5-6, mai-iunie 1976. p. 587 u ).
- Dovadă, ,,Tatăl nostru în limba bessilor” este relicva sacră a vechilor noştri ,,Avvii”, sau ,,bessii rabii” plecaţi din Skytia Minor şi Major în căutarea liniştii isihaste în ,,pustie”, ei fiind întemeietorii Skytopolisurilor, vechile mănăstiri ortodoxe din Orient, din sec. al IV-IX-lea, numite acolo ,,Ta besse” (Ale bessilor), dar şi a celor occiodentale, din Marsilia, numite cu numele lor, abaţiile (,,ab bassia” - ,,de la bessi”), prin sfântul bess, Ioan Cassian din Dobrogea.
- Ne spuneţi că această relicvă lingvistică a fost descoperită de către savantul american de origine armeană, J. H. Antreasian, (preşedintele A.G.B.U şi şeful Misiunii aremeano-americane la Locurile Sfinte - Grigore Luminătorul, prim redactor al revistei ,,Ararrat”, universitar de prestigiu, cf. Wikipedia).
- Tatăl nostru în limba bessilor a fost aşezat de către acesta pe peretele bisericii mănăstirii carmelite, ,,Pater noster” din Ierusalim, între limbile vechi, în anul 2008, fără ca J.H. Antreasian să înţeleagă că e stră-românească (nu ştia româneşte!), înţelegând-o ca o limbă romanică moartă, în funcţie de informaţiile din Patrologia Greacă, colecţia J. P. Migne, (,,Teodor de Petra zicea, în anul 530, că la vest de Betleem, în a doua (mănăstire) bessii înalţă în limba lor rugăciunile Stăpânului comun.”) (,*,Patrologia grecă”. CXIV, col.505 C), ca limbă a eremiţilor scito-minori dunăreni, trăitori în scitopolisurile din Sinai, Damasc şi cel de la Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, sec. IV-VIII, dar şi a celor din Kapp Dakia.
-,,Torna, torna fratre” are deja un concurent de luat în seamă de către lingvişti, mai ales după ce vor intra în contact cu analiza acad. S. Stăniloae referitoare la limba bessă, pe care, pentru importanţa sa, l-aţi evidenţiat mai jos, încălcând cutuma unei prezentări lapidare!
- În cartea aceasta, pe care iniţial, în timpul facerii sale, am numit-o sugestiv, cu aluzie la vinovata şi letala noastră uitare de sinele nostru istoric: ,,Cum ne mor prinţii”, vreau să dovedesc cu sute de documente antice, premedievale şi medievale, prea puţin cunoscute de către specialiştii în domeniu şi mai deloc fructificate ştiinţific, sinapsic, interdisciplinar, intuiţia soldată cu o cercetare minuţioasă a academicilenilor D. Berciu şi D. Stăniloae că bessii - bissii – bossii –bistrii – bassii - baccii” sunt stăpânii noştri mioritici, sunt ,,leviţii tuturor tracilor, locuitori în terra bestes, de unde le vine numele tarabostesi, un alt nume al daco-geto-macedonilor şi implicit al românilor, în special al aristocraţiei, al regalităţii şi al sacerdoţilor acestui străvechi neam al Europei, despre care Herodot zicea că: ,,Bessii îndeplinesc sarcinile de sacerdoţi profeţi în sanctuarele tracilor” (Herodot: Istorii IV, 111).
-Ce spune părintele academician, D. Stăniloae despre besii?
- Îi descrie astfel: ,, Sunt de menţionat ştiri despre prezenţa bessilor şi a limbii lor în unele mânăstiri celebre din Orient. În viata Sfântului Teodosie (+529), care a întemeiat la 465 mânăstirea ce-i poartă numele, la răsărit de Betleem, se spune (de către autorul ei, episcopul Teodor de Petra, la 530 n.n.), că el a clădit în aceasta mănăstire patru biserici, ...în prima se facea serviciul divin în limba elină, în a doua neamul bessilor înalţa în limba lor rugăciunile Stăpânului comun, iar în a treia se slujea în limba armeană... *(Patrologia graeca CXIV, col. 505 C. De acest document leagă J.H. Antreassian ,,Tatăl nostru beas“ n.n.). În descrierea unei călătorii la Muntele Sinai (ce datează poate dinainte de viaţa Sfântului Teodosie (+529), se spune despre trei egumeni că vorbeau în acea mânăstire: latina, greaca, siriaca, egipteana şi bessa *(Antonini Placentini itinerarium, cap. 37 1; P.L. LXXVII, 911-912). A se observa distincţia ce se face între latină şi bessă. În ,,Pratum spirituale“ (Limonariu), scris de Ioan Moscu, trăitor în a doua jumatate a sec. VI şi în prima jumatate a sec. VII, autorul spune că în Palestina existau doua mânăstiri apropiate cu numele de Soubiba, una de limbă bessă şi una de limba siriacă *(P.B. 87,3; col. 3025 B). Sfântului Sava cel Sfinţit vorbeşte despre mai multe mânăstiri besse în Palestina. Temeinicul istoric german Karl Holl, izbit de aceasta frecventă prezenţă a bessilor în mânăstirile din Orient, se simte îndemnat să atragă atenţia asupra acestui fapt, zicând: ,,A se observa în general cât de frecvent apar besii“... în documente... *(Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien in nachchrislicher Zeit, in <>, II, Der Osten. 2. Halbband, Verlag Mohr, Tübingen, 1928, p. 242-243). Mânăstire de bessi exista la 553 în Constantinopol, deosebită de trei mânăstiri de romani, una de egipteni şi alta de sirieni *(Mansi, Concil. Coll. Ampl. V, p. 987). În documentul către împăratul Justinian semnat de episcopii acestor mânăstiri şi de ai altora din Constantinopol, mai semna şi diaconul Zoticos, egumenul unei mănăstiri besse din Sciţia. Se vede că numele martirului Zoticos devenise un nume purtat în Dobrogea. *(Op. cit., p. 1114). O altă ... mănăstire în acest document se numește a lui Basian (p. 991), alta a Sfintei Basa (p. 1015). Cum se explică această puternică prezenţă a bessilor, cu o limbă proprie, deosebită de latina universală literară, în mânastirile de la Locurile Sfinte? Această prezenţă ne confirma mărimea şi întinderea acestui popor traco-romanizat, poporul român, care purta ca un alt nume şi pe acela de bessi, şi rolul însemnat jucat de el în Imperiul roman şi apoi bizantin al sec. I-VII, ca şi deosebita lui râvnă religioasă. Toate aceste lucruri sunt atestate de izvoarele istorice. (Contrar părerii istoricului german Karl Holl), poporul besso-trac nu era deloc mic. El se întindea din nordul Carpaţilor până la sud de Pind, aproape de Teba si de Atena, ba chiar si dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici. Tomaschek dă numeroase inscripţii traco-bessice în care sunt prezentate numele de ,,Bitius“, ,,Bitii“, care nu pot fi decât o alta formă pentru ,,bessi“, ,,bisi“..., în *(<>, vol. LV, Heft I bis III, Dien 1867, passim; si Holl, op. cit, p. 243). Aceasta face extrem de verosimilă originea beso-tracică a numelui de Bizanţ (exista la bessi chiar numele de ,,Visanta“) şi de ,,Bosfor“ (,,phor“ era o terminaţie frecventă la bessi, iar capitala lor, nu departe de Bosfor, se numea ,,Bessapara“, sau ,,Bessapora“). Numele de ,,bessi“ îl purtau nu numai tracii de la sudul Dunării, ci şi cei de la nordul ei... Populaţia besso-tracilor a fost nu numai un popor mare, ci şi un neam energic, jucând un rol important în viaţa imperiului romano-bizantin, mai ales după mutarea reşedinţei imperiale în Bizanţul tracic, controlat de către ei... Poporul besso-tracic romanizat şi-a păstrat limba lui creştină populară. El a continuat să zică mai departe Făcător, Înviere, Înălțare, Fecioară, şi nu (ca în latina clasică) Creator, resurrectio, assumptio, Virgo etc... Au păstrat această limbă a lor şi când în locul latinei literare a apărut, pentru uzul exprimării teologice, slavona. Au păstrat-o şi faţă de greaca literară, deşi cărturarii lor cunoşteau şi greaca şi slavona, pentru că au păstrat creştinismul aproape de inima şi de înţelegerea lui populară. Au păstrat-o până când, sub numele de limba română, au putut să-i dea iarăşi o formă scrisă...”. *(Acad. Dumitru Staniloae: ,,Bessii în mănăstirile din Orient”. Rev. BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ, anul XCIV, nr. 5-6, 1976, pag. 587-589).
-Adăugăm acum mici subcapitole care întregesc conţinutul interviului:
BOSSII –BESSII, ŞEFI MILITARI, CASTĂ REGALO-SACERDOTALĂ.
Autorul demonstrează cu argumente imbatabile că bessii au fost cârmuitorii religioşi, politici şi militari ai tuturor tracilor.
În opinia sa, aceasta se vede cel mai clar în anul 71 îHr, când generalul Republicii Romane triumvire, Lucullus, învingându-i pe cârmuitorii tuturor tracilor, bessii, la Uscudama, în Balcani, a adus deodată Republicii Romane triumvire şase provincii tracice: ,,Tracia, Hemimontes, Moesia, Sciția (Geția), Rodophe (Rumelia) și Europa, în care a fost înălțată cea de a doua capitală a lumii Romane ,Constantinopolul.” *(Rufius Festus, ,,Ist. Romană”, (,,De imperatorii romanibus”, breviar, X. Fontes II, pag. 44/45. ,,Iar proconsulul Curio i-a supus pe dacii moesi şi pe dardani, ajungând cel dintâi dintre toţi generalii romani până la Dunăre”. Vezi şi Descriptio Orbis Terrarum), facilitând astfel apariţia Imperiului Roman. Anexarea acestor teritorii aproape a triplat populaţia Republicii Romane, iar victoriile asupra germanicilor au generat ca necesitate obiectivă transformarea statului republican în imperiu.

ÎNTEMEIEREA IMPERIULUI ROMAN DATORATĂ ÎNFRÂNGERII BESSILOR LA USCUDAMA, ÎN ANUL 171 îHr

Astfel, vom înţelege de ce Imperiul Roman a ajuns aşa de repede în mâna împăraţilor traci, care i-au mutat capitala în oraşul bessilor anţi, Bizanţul, în anul 330 dHr. Până la împăratul Heraclie (610-641. Alţii zic că Mauriţius, în anul 582 ar fi înlocuit bessa cu greaca. *(Daşcov. Împ. Biz. P. 113), care a schimbat limba oficială a Imperiului Roman împunând limba grecă, limba bessilor (vulgata) era limba predominantă în Imperiu, iar în cancelarii, în Biserică şi în şcoli se foloseau vetus-latina (bessa), latina clasică şi greaca. *(D. Stăniloae: Bessii în mănăstirile din Orient)
Vom mai învăţa din celebrele lucrări ,,De imperatorii romanibus” şi din ,,Descriptio Orbis Terrarum”, ce însemna înaintea ocupaţiei romane, ,,Europa”, adică ,,o provincie mică a tracilor dardani în care (mai apoi) s-a înălţat cea de a doua capitală a lumii Romane (Constantinopolul)”! *(Ibidem. În contrapondere, vom vedea cum uriaşul neam al tracilor, va fi redus, în mentalul colectiv modern, doar la nesemnificativa Provincia Tracia!!!!)

BESSII NU SUNT NICI PECENEGI, NICI CUMANI.
Bizantinii de la care avem cele mai multe date despre acest popor migrator de stepă (atestat între sec. al IX-XII-lea dHr) îi numeau πατσινáκοι – patsinakoi (se citeşte ,,patsinachi” - ,,păşunari”, adică păstori nomazi), nicidecum bessi. *(Const. Porfirogenetul: ,,Despre popoare”, XIII, 34).
În textele latine ale călugărilor occidentali, catolici, ce făceau misiune între unguri, pecenegii se numesc picenatis, pacinacae, adică tot păşunari, în limba turcă se numeau peçenekler, pecenekler, pacanak, în limbile arabă şi persană bjnak/bjamak/bajanak, în tibetană peconag, în limba georgiană (gruzină) pacanaki,... în limbile slavilor răsăriteni peceneghi/pecenezi, în limba poloneză pieczyngowie/piecinigi. *(Dicţ.Wikypedia: Pecenegi) În franceză sunt numiţi petchenegues etc.
Studiul filologico-semantic al numelui pecenegilor, aşa cum apare la diferite populaţii cu care au venit în contact, nu dă nimănui dreptul de a pune semn de egalitate sau de identitate între pecenegi şi bessi”.
Mai mult, autorul spune că este ,,fantezistă şi ridicolă afirmaţia că ,,bessii, este numele latinizat al pecenegilor sau al cumanilor”, aşa cum susţin Kovacs Istvan *(Kovacs Istvan: A Cserhalom Utkozet 1078-ben Eredely Museum, nr. I, 1860, Kolozsvar, 1860 pag. 105), Gyorghy Gyorffy, András Pálóczi-Horváth, Hansgerd Gockenjanal, Zoltan Szekely, Paul Binder, D. N. B. von Hasselbakh, I. Caracsony, etc, etc, preluaţi și citaţi din nefericire şi de către istorici români de marcă, de pildă, Neagu Djuvara, aceasta deoarece toate cronicile latine îi numesc ,,pacinace”, sau ,,picenatis”.
În acest sens, zice autorul, e destul să exemplificăm doar cu un singur text din cronica latină a notatului Anonimus, ,,Gesta...”, episodul ,,Gelu Românul”: ,,Quia essent blasij (valahii) ...et dux eorum Geleou minus esset tenax et non haberet circa se bonos milites, et auderent stare contra audatiam hungarorum, quia a cumanis et picenatis multas iniurias peterentur”.* (G.H. capvt.VIII-X) ,,Puterea militară a valahilor şi a ducelui lor Gelu era slăbită în faţa atacului ungar, din pricina multelor bătălii purtate cu cumanii şi pecenegii.” (Trad. liberă). Instiuţia ,,dukas dukatis” era una romano-bizantină, preluată mai apoi şi în Occident.)
Prin urmare, cronica scrisă în latină le zice ,,picenatis”, nicidecum ,,bessenii”, bessii fiind un alt popor, traco-aryan, nu turano-fino-ugric”.
Secţiunea în care se face lămurire asupra semanticii din Evul Mediu al termenilor filologici opozanţi: greci – latini şi romani - elini este strict necesară şi deplin lămuritoare, ea raportându-se atunci nu la etnicitate, ci la apartenenţa confesională şi culturală.
Lamentaţia lui Kogălniceanu cum că ,,ni s-au preschimbat des numele, încât nu ne mai cunoaştem pe noi înşine”, primeşte aici o pertinentă mângâiere. Evul Mediu occidental ne-a catalogat în toate documentele sale catolice, aşa-zis ale ,,latinilor”, ca fiind ,,greci”, adică ,,păgâni”, posedând o ,,Biserică grecească”. (Vezi J. Meyendorff care zice că: ,,La acea dată, adjectivul ,,grec” (ortodox) devenise sinonim cu ,,păgân”, iar aşa-zisa Biserică grecească (adică Ortodoxă) era socotită ,,păgână”). * (J. Meyendorff: Greek philosophy and Cristian Theology ...Crestwos: NY: SVS Press 1893, pag. 31-47, precum şi conceptele: ,,Biserica greco-catolică”, ,,bisericile gercilor” din Ardeal etc).
-Vă mulţumim pentru interviul acordat. Detalii numeroase veţi găsi dacă veţi citi cartea.