Din „Paginile celebre...” ale părintelui Nicolae Feier: Chiraleş – Capitala Ardealului la 1068

          Cred că nu exagerez când afirm că părintele profesor Nicolae Feier este o instituţie. Nu una doar locală, ci naţională. Cu o bibliotecă de cărţi scrise, cu un har şi dar oratoric care te face să-l asculţi cu acelaşi interes ore întregi, părintele Nicolae este un bun cunoscător al istoriei locale, cu un simţ înnăscut al originii noastre în acest spaţiu dintru începuturi. Se roagă, citeşte cronici de mult apuse, conspectează, argumentează, îşi pune şi pune întrebări căutând răspunsuri bine argumentate şi documentate.

          Am răsfoit câteva zile la rând o lucrare monumentală cu un titlu deosebit de sugestiv: „Părinţii neamului românesc. Pagini celebre ale istoriei şi mitologiei românilor”. O carte cât un ceaslov, cu vreo 500 de pagini, cu peste 400 de trimiteri bibliografice. Autorul a scris şi despre Sfinţii români năsăudeni Atanasie Todoran, Vasile din Telciu, Grigore din Zagra şi Vasile din Mocod, despre Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin, fiind şi cel care a dăruit bisericii al doilea Acatist al Sfântului Pahomie de la Gledin, este iniţiatorul Panteonului Bistriţenilor etc.

          În cartea mai sus pomenită, autorul reconstituie o pagină uitată a istoriei timpurii a românilor ardeleni, încercând să dovedească continuitatea existentă între populaţiile traco-dacice din antichitate şi poporul român, care începe să se contureze încă din primele secole ale erei creştine, spune conf. univ. dr. Giordano Altarozzi, de la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureş.

          O preocupare cu totul specială are părintele Feier despre populaţiile ce au trăit aici, în Ardeal, în primul mileniu al erei creştine, şi anume despre bessi, cine au fost, unde au trăit, ce limbă au vorbit etc. Şi aflu cu mare plăcere strădania autorului reieşită din studierea unor documente prăfuite despre continuitatea bessilor, precum şi existenţa în limba acestora a rugăciunii „Tatăl nostru” (bessi fiind un alt nume aristocratic al românilor – acad. D. Stăniloaie). Părintele Feier, făcând analogie lingvistică, a dat peste o mare comoară – Tatăl nostru în limba bessilor. Acest text rarisim în limba strămoşilor, limba bessă, atestată în Patrologia greacă... demolează din temelii falsa ipoteză a bessilor-pecenegi..., spune în prefaţă prof. dr. Maria Elena Onciu.

          În monumentala carte de istorie veche despre care fac vorbire se aminteşte de foarte multe ori despre bătălia de la Chiraleş din anul 1068. S-a crezut de către mulţi că Osul a fost peceneg sau cuman. Acad. Ştefan Paşcu spune că protagonistul luptei de la Chiraleş, din anul 1068, nu a fost peceneg sau cuman, zicând că numele indică un băştinaş poate un cneaz sau voievod român. Autorul „Paginilor celebre...” observă cu profunzimea cercetătorului că „prinţul bess Osul cel Mare, voievodul de la Chiraleş (1068) nu avea cum fi păgân peceneg deoarece păgânii nu au în cultul lor religios „Doamne, miluieşte” (Kirie eleisis, gr. Doamne, miluieşte) şi nici icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, ferecate în argint, cu care să iasă în procesiune”. De asemenea, părintele profesor demonstrează că „Osul cel Mare, eroul luptei de la Chiraleş din anul 1068, învins de către regele Solomon al Ungariei, era voievod român, prinţ bizantin, nicidecum peceneg sau cuman”. În lupta de la Chiraleş, regele Solomon şi fiii săi Geza şi Ladislau i-au înfrânt pe românii ortodocşi conduşi de principele Osul „(foarte infatuatul şi mândrul prinţ Osul cel Mare) care credea că nimeni nu îndrăzneşte a se lupta cu dânsul şi care a trimis doar tineri recruţi să ducă cu ungurii o luptă de joacă. Subestimând adversarul, a pierdut”.

          Eruditul preot dovedeşte, prin mijloace specifice istoricului şi filologului că eroul luptei de la Chiraleş, din 1068, prinţul Osul cel Mare nu era peceneg sau cuman, cum s-a crezut până acum, ci român ortodox. Şi aduce câteva dovezi credibile: pecenegii nu aveau prinţi nici duci, ci hani, nu aveau castre ci iurte, nu aveau o mare şi vestită mănăstire deoarece nu erau creştini, aşa că nu cântau la Sfânta Liturghie ortodoxă „Doamne, miluieşte” (Kirie eleisis – Ciralesa), de unde originea toponimului Chiraleş, locul bătăliei şi nici nu ieşeau în procesiune cu icoana Maicii Domnului.

          Ediţia a II-a a monumentalei cărţi de istorie şi mitologie la care zăboveşte cu pasiune de mulţi ani părintele Feier rămâne o carte de referinţă şi, de ce nu, o carte ce ar merita să fie premiată şi autorul, desigur, de Academia Română.