Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, este un cărturar român care-şi iubeşte ţara, conștient fiind de valorile ei. Este românul care vorbește cu durere despre trădările şi vânzările la care am fost şi suntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potențialul extraordinar al neamului românesc.

El face o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pământ.

Domnia sa este cât se poate de tranşant atunci când spune:

Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că suntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întâmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari.

Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”.

O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.

Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitând de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate.

Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.

În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…

„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternică astăzi”

De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit.

De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui.

La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu.

„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”

„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!

Românii sunt și ei prinși în acest vârtej

Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare.

Sunt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.

Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?

Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu.

Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români?

Recomandare:   Albert Einstein: „Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Un articol genial despre strania și inexplicabila lume a coincidenţelor

Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înșelătorie, fără luptă, astfel:

01. Discreditați tot ceea ce merge bine în țara inamicului;

02. Implicați reprezentanții claselor conducătoare ai țarii inamice în

afaceri dubioase. Distrugeți-le reputația și, la momentul potrivit,

supuneți-I disprețului propriilor concetățeni;

03. Utilizați creaturile cele mai ticăloase și mai abjecte;

04. Răspândiți discordia și conflictele între cetățenii țărilor ostile.

Întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor;

05. Ridiculizați tradițiile adversarilor. Discreditați-le luminătorii de

constiință;

06. Induceți în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare și

neglijență, apoi avansați cu repeziciune;

07. Perturbați, prin orice mijloace, intendența, aprovizionarea și

funcționarea armatei inamicului;

08. Slăbiți voința luptătorilor inamici prin cântece și melodii senzuale;

09.Dați inamicului fete și băieți tineri pentru a-i lua mințile, dar și jad

și mătase pentru a-i zgândări ambițiile;

10. Fiți generoși în promisiuni și recompense pentru informații;

11. Infiltrați-vă peste tot spionii. Bazați-vă pe trădătorii care se

găsesc în rândurile inamice;

12. Faceți-l pe adversary să creadă că mai există o posibilitate de a

se salva. Apoi, LOVITI !

Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar Victoria va fi totală.

Grigore Alexandrescu – Toporul si padurea

Minuni în vremea noastra nu vaz a se mai face,
Dar ca vorbea odata lemne si dobitoace
Nu ramâne-ndoiala; pentru ca de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Si caii lui Ahil, care proorocea,
Negresit ca au fost, de vreme ce-l tragea.
Întâmplarea ce stiu si voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un batrân pe care îl cinstesc
Si care îmi zicea
Ca si el o stia
De la stramosii lui,
Care stramosi ai lui ziceau si ei c-o stiu
De la un alt stramos, ce nu mai este viu
Si pe-ai carui stramosi, zau, nu pot sa vi-i spui.

Într-o padure veche, în ce loc nu ne pasa,
Un taran se dusese sa-si ia lemne de casa.
Trebuie sa stiti, însa, si pot sa dau dovada,
Ca pe vremea aceea toporul n-avea coada.

Astfel se încep toate: vremea desavârsaste
Orice inventa omul si orice duhul naste.
Asa taranul nostrum numai cu fieru-n mâna
Începu sa sluteasca padurea cea batrâna.

Tufani, palteni, ghindarii se îngrozira foarte:
“Trista veste, prieteni, sa ne gatim de moarte,
Începura sa zica, toporul e aproape!
În fundul unei sobe taranu-o sa ne-ngroape!”

- “E vreunul de-ai nostri cu ei sa le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Si care era singur ceva mai la o parte.
“Nu.” - “Asa fiti în pace: asta data-avem parte;
Toporul si taranul alt n-o sa izbuteasca,
Decât sa osteneasca.”

Stejaru-avu dreptate:
Dupa multa silinta, cercari îndelungate,
Dând în dreapta si-n stânga, cu putina sporire,
Taranul se întoarse fara de izbutire.

Dar când avu toporul o coada de lemn tare,
Puteti judeca singuri ce trista întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevarata,
Îmi pare ca arata
Ca în fiece tara
Cele mai multe rele nu vin de pe afara,
Nu le aduc strainii, ci ni le face toate
Un pamântean de-ai nostri, o ruda sau un frate.