PRIMA AVENTURĂ A VIEŢII (1)

Primii mei paşi, au însemnat şi prima aventură din viaţă. Cert este, că pot şi dovedi oricând. Întâmplarea mi-o amintesc foarte bine şi acum, cu lux de amănunte. Chiar şi astăzi, la o vârstă respectabilă, îmi derulează vie în memorie. Uneori, am senzaţia că poate numai îmi închipui eu că îmi amintesc. Destul că urmele există la locul lor. Mai mult evenimentul a fost confirmat de-a lungul vieţii. Eram primul copil născut în sat din acel an. Era anul declanşării celui de al doilea război mondial.

Fiind încă micuţ, mi-a fost hărăzit să fiu crescut la început, numai de mama. Când a fost timpul să-mi cunosc tatăl începuse războiul şi mi-a fost luat repede de către hortişti. O mamă tânără la 17 ani, era şi ea, la rândul ei, de-abia un copil. A dăinuit mult timp, la noi în sat un vechi obicei, care din păcate, nu a dispărut nici până astăzi în totalitate. Fetele, erau măritate prea de tinere. Înainte, mult de majorat. Nici până acum nu i-am putut înţelege rostul acestei grabe la măritat. Mă gândeam că le stătea fetelor toată viaţa înainte, pentru a ajunge să fie mame.

Cântecul cunoscut “Numai mamă să nu fii” ce bine se potriveşte cu realitatea timpului prezent!

Dar să fii şi de una singură, cu un prunc mic de crescut, însemna o pedeapsă nemeritată, mai ales în vreme de război. Mai mult, ce putea să facă?

Bunica dinspre tată (soacra mare) apraope nici n-am cunoscut-o. Poate nici nu a fost să fie predestinată de bunică. Noroc cu bunica dinspre mamă. Ea a fost să-mi fie adevărata mea bunică şi mamă mare. Mama LELA (adica Aurelia) m-a iubit ca pe ochii ei adevăraţi. SIngura care o mai ajuta pe mama. Nimic de spus, dar cât şi cum putea şi ea, să o facă, în acele timpuri. Deocamdată eram obişnuit numai cu mama. MĂ ţineam numai de poalele ei. Poate, prea mult spus. De abia mă târam “în patru labe”, în casă, după ea.

Era încă iarnă şi mama grijulie, mă cocoloşea lângă ea în propriul pat. Vroia să-mi simtă, tot timpul, pulusl vieţii. În pătuţ, nu-mi prea plăcea şi l-am respins încă de la început. În el, prea mă simţeam singur şi izolat. Să fiu lăsat în patul mare, pe parcursul zilei, era totuşi o măsură prea periculoasă. Mai ales că pe atunci la noi în sat se foloseau paturi înalte. Era un alt obicei cu care nu m-am putut împăca.

Fire neastâmpărată şi nestatornică, cum eram de sus de pat, oricând îmi puteam da drumul în gol. O secundă, nu mai mult, ar fi lipsit şi dezastrul s-ar fi produs, instantaneu.

Afându-se la strâmtoare, mama, cum a putut mi-a încropit singură un “pătuţ original” dintr-o covată de dospit pâine.

Pe margini, perforată în lung, din loc în loc, cu un sfredel obişnuit, la urmă rezulta un patrulater de mici orificii. Prin ele, introdusă o baieră de lână împletită şi încrucişată pe covată îmi asigura protecţia, ca “pătuţ original”. Pentru a-mi asigura şi căldura necesară cât era posibil, covata era apropiată de sobă. Cum iarna era statornicită bine, căldura îmi era de neînlocuit.

Orice treabă ar fi avut mama, în casă, dar mai ales afară, trebuia calculată din timp pentru a nu mă scăpa din vedere. Când treaba în cauză, cerea mai mult timp spre exemplu, aducerea unei găleţi cu apă sau un braţ cu lemne, se pregătea din timp, un alt plan de măsuri.

Covata descrisă, pe post de pătuţ, era coborâtă, cu tot cu mine jos, de pe patul mare. Era apoi aşezată pe o păturică sau covoraş, întinse pe duşumea din scânduri de brad. Era o măsură de precauţie care nu dura mult timp suficient, însă, pentru o arie de plâns. Nu aveam decât, că tot nu aveam ceva mai bun de făcut, şi apoi, trebuia să mă obişnuiesc şi cu programul.

Răsplata, mi-o primeam la întoarcerea ei, de afară, fiind împăcat la sân.

Eram un gurmand înnăscut. După alăptare mă linişteam repede şi adormeam împăcat. Uneori, pretindeam şi legănat. Era marea mea pasiune şi plăcere. Cu toată trudnica ei grijă şi atenţie de zi şi noapte, mama mă creştea cu pasiune. Fără, poate, să-şi dea seama, am crescut un băiat voinic şi neastâmpărat.

În calea mea, trăgeam totul jos, cu mâinile mele acaparatoare. Perdelele, feţele de masă, mileurile şi alte broderii de mână, erau rapid, trase de la locul lor. Din nou, aşezate de mama , la locurile lor, n-aveau şanse să rămână mult timp în acelaşi loc. Foarte harnic şi grăbit, străbăteam dea-buşilea, întreaga încăpere. Toate lucruşoarelor, au trebuit grabnic dosite din calea mâinilor şi ochilor mei.

Curiozitatea şu neastâmpărul m-au urmărit şi mai târziu, toată viaţa.

Dar la acea vârstă atât de fragedă, marea mea curiozitate şi veşnicul perpetum-mobile însemnau mult- Pentru biata mea mamă, prea tânără, incursiunile mele neîntrerupte însemnau o groază de temeri şi nelinişte.

Toate la un loc, nu-i dădeau răgaz cât de mic pentru odihna de care ar fi avut, atât de multă nevoie.

Din toate ungherele casei, o strigam necontenit pe mama. Nu-mi tăcea de loc nici gura. Am învăţat repede să vorbesc şi torăiam într-una. Dar, interesant, îl strigam destul de des, şi pe tata.

El, suflet pribeag, numai Dumnezeu mai ştia pe unde îl purtau paşii, suferinţa şi dorul de noi, cei de acasă. Nu ştiu cum pricepeam eu să-l strig pe atunci.

Dar, eu totuşi îl strigam, cu un dor nerecunoscut mie, dar ca pe cineva drag care îmi lipsea şi de care aveam atât de multă nevoie.