Prof. Rodica Tătar: Integrarea elevilor cu CES - mit sau realitate?

Observăm cu ușurință că întâlnim peste tot în jurul nostru oameni cu deficiențe. Este evident că întalnim și copii cu deficiențe! Pe aceștia, societatea românească, sistemul educational românesc îi numește elevi cu CES (cerințe educative speciale).  Ei sunt percepuți diferit, perceperea lor socială nefiind întotdeauna constantă și nici favorabilă.  Ea variază de la societate la societate, furnizând semnificații diferite, în funcție de cultura și de valorile promovate, lucru pe care eu l-am observant cu ocazia participării la o serie de proiecte Erasmus+, derulate de școala noastră în parteneriat cu școli din Italia, Spania, Portugalia, Bulgaria, Turcia,Irlanda, etc.

În țara noastră mulți oameni au reticențe față de persoanele cu deficiențe, deoarece au o concepție greșită despre ele. Trebuie însă să înțelegem că sunt niște oameni/ copii la fel ca ceilalți, fiind produsul unic al eredității lor și al mediului.

 Astfel din categoria copiilor cu C.E.S (cerințe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficiențe propriu zise, cât și copiii fără deficiențe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigențele școlii. Din această categorie fac parte:

•  copiii cu deficiențe senzoriale și fizice (tulburări vizuale, tulburări de auz, dizabilități mintale, paralizia cerebrală);
•  copiii cu deficiențe mintale, comportamentale (tulburări de conduită, hiperactivitate cu deficit de atenție-ADHD, tulburări de opoziție și rezistență);
• copiii cu tulburări afective, emoționale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de panică, tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentație: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-alimentarea);
• copiii cu handicap asociat;
•  copiii cu dificultăți de cunoaștere și învățare (dificultăți de învățare, sindromul Down, dislexia, discalculia, dispraxia);
•  copiii cu deficiențe de comunicare și interacțiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul Asperger, întârzieri în dezvoltarea limbajului).

 Acești copii nu sunt puțini, doar că societatea noastră nu este încă pregătită să-i recunoască și sa-i  accepte pe toți. Integrarea școlară exprimă atitudinea favorabilă a elevului față de școala pe care o urmează; condiția psihică în care acțiunile instructive-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivații puternice care susține efortul copilului în munca de învățare; situație în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator la acțiunile desfășurate pentru educația sa; corespondența totală între solicitările formulate de școală și posibilitățile copilului de a le rezolva; existența unor randamente la învățătură și în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilitățile copilului sau la cerințele școlare. Elevii cu C.E.S. au nevoie în funcție de deficiența/ dificultatea cu care se confruntă ,  de un curriculum adaptat, de programe de terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învățare și evaluare specializate, adaptate abilităților lor de citire, scriere, calcul, de programe terapeutice pentru tulburări motorii. De asemenea trebuie să  beneficieze  de consiliere școlară și vocațională personală și a familiei.

 Însă eu spun că niciunul din scopurile propuse nu poate fi realizat atât timp cât nu putem coborâ la sufletul acestor copii și atât timp cât ne raportăm exclusive la mintea copilului, nu și la sufletul lui.

Putem vorbi de stiluuri de predare care trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de învățare pentru ca un volum mai mare de informații să fie acumulat în aceeași perioadă de timp. Putem vorbi de metode modern de predare-învățare, dar dacă nu reușim să stabilim o punte de comunicare eficientă cu elevul cu CES, rezultatele sunt infime, insesizabile și integrarea elevului în școala e masa rămâne utopie. Acest lucru este posibil dacă  reușim să adaptăm toți factori educaționali la dezideratul nostru , dacă este cunoscut stilul de învățare al copilului, dacă este făcută o evaluare eficientă care ne permite să știm cum învață copilul, dar și ce si cum este necesar să fie învățat.

O abordare incluzivă susține că școlile/grădinițele au responsabilitatea de a-i ajuta pe copii să depășească barierele din calea învățării și că cei mai buni profesori/educatori sunt aceia care au abilitățile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să reușească acest lucru. Pentru aceasta școala/grădinița trebuie să dispună de strategii funcționale pentru a aborda măsuri practice care să faciliteze îndepărtarea barierelor cu care se confruntă elevii în calea participării lor la educație. Se pot stabili de asemenea relații de colaborare cu autoritățile locale, părinții și reprezentanții comunității.

            Se observă că sistemul educațional din România, deși evoluează, încă mai prezintă elemente de discriminare, în sensul că nu toți copiii merg la școală, nu toți beneficiază de oportunitățile de exploatare maximă a potențialului lor, mai ales în comunitățile rurale, cele expuse marginalizării și stigmatizării.

Educația incluzivă, o nouă provocare pentru pedagogia modernă, nu poate fi realizată fără schimbarea percepțiilor, imaginilor și ideilor tradiționale despre educație. Societatea nu este formată doar din unii oameni, ci din toți oamenii. Toți suntem parte a sistemului și fiecare dintre noi dă identitate și specific comunității în care trăiește, așadar, copiii au dreptul, și este firesc să fie participanți, la o educație de calitate, eficientă și permanentă.

Fiecare copil e unic și valoros, fiecare copil poate învăța, motiv pentru care dascălii susțin și încurajează nevoia de adaptare și flexibilitate a curriculum- ului și a organizării școlare. Este foarte important de subliniat ideea de „școală pentru copil” și nu „copil pentru școală”.Acest concept se dezvoltă în ultimii ani, insă mai sunt mulți pași de făcut până la a se ajunge la o școală cu adevărat incluzivă.  Dacă ne vom raporta la acest aspect, cu siguranță vom găsi soluții de încurajare și susținere a serviciilor de sprijin în școli și grădinițe, cu scopul de a oferi oportunități de dezvoltare atât elevilor, cât și cadrelor didactice.Fără o adaptare a nevoilor profesorilor de formare și evoluțir acest deziderar rămâne doar deziderat.  Este esențial parteneriatul profesori- elevipărinți- alți profesioniști care dau plus valoare actului educațional.      Educația pentru toți copiii este o cerință fermă și clară pentru pentru perioada prezentă a societății noastre și este determinată de nevoile actuale. Educația incluzivă înseamnă sprijin și educație pentru toți, grijă și atenție pentru fiecare.  

Ca urmare a celor expuse mai sus, profesorul este agentul schimbării în crearea de medii de învățare incluzivă, deoarece școala este instituția principală prin care se organizează și derulează procesul educative, dar el trebuie sprijinit prin programe de formare și de sprijin în vederea atingerii scopului propus. Principala idee a educației incluzive pleacă de la valorificarea diferențelor dintre copii/dintre oameni. Fiecare poate contribui cu modelul său uman de învățare, participare sau comportare la dezvoltarea lumii.

Pentru dezvoltarea personalității copilului/elevului și construirea competențelor sale psihosociale, este mai important procesul de învățare decât produsul în sine. Elevul nu poate fi considerat o problemă dacă nu se poate adapta ritmurilor propuse de învățarea școlară, el fiind un model de învățare, expresie și dezvoltare. Profesorul este pionul principal în acest demers de acceptare și valorificare a diferențelor observate la elevii lui. Dacă el are resurse de informare și posibilități de formare profesională, cu siguranță, rezultatele vor fi la nivelul așteptărilor. Fiecare școală se dezvoltă în propriul ritm și își perfecționează practicile dacă are un colectiv de cadre didactice motivat să învețe și să-și schimbe experiențele, să coopereze, perfectând în același timp colaborarea cu familiile și comunitatea.  Prin aceste noi orientări didactice, se caută un leac împotriva discriminării în școală și în societate. Nu e simplu să devii empatic, dar nu este imposibil, pentru a nu face discriminări, de aceea e foarte importantă relația dintre cadre didactice, dintre cadrele didactice și familie, precum și implicarea activă a comunității.

Este clar că școala de azi nu poate încă atinge idealul educației incluzive, dar e singura care poate începe și determina direcția unei astfel de construcții pedagogice. Noi, dascălii suntem cei care cu răbdare, dăruire , compasiune  putem contribui essential la modificarea acestei paradigme și putem face ca integrarea elevului cu CES în școală, societate să fie o realitate palpabilă și nu un mit de care să ne împiedicăm mereu.

Prof. de sprijin,  Rodica Tătar

Școala Gimnazială Ștefan cel Mare/ CSEI nr. 1, Bistrița

BIBLIOGRAFIE

Dezvoltarea practicilor incluzive în școli, Ghid managerial, București, 1999. UNESCO,

Să înțelegem și să răspundem la cerințele, Ghid pentru profesori, 2002.