Prof. Vasile Găurean: De ce ne trădează mai-mereu cei pe care-i ajutăm, pe care îi iubim, cărora le facem binele?

„Bani cu-mprumut nu da,

Că-ți pierzi și banii și prietenia:”

(Polonius către Hamlet)

De mici suntem îndemnați să facem binele semenilor noștri. O fac și familiile bune, școala, Biserica, iar societatea are îndemnul acesta între principiile etice înalte.

„Aruncă pâinea ta pe apă și o vei găsi după multe zile” zice Sfânta Scriptură, iar porunca Mântuitorului binecuvântat răsună peste veacuri: „Să vă iubiți unii pe alții, așa așa cum v-am iubit Eu pe voi”.

Spunea Mircea Eliade: „Binele făcut celui în nevoie, ți-l întoarce Dumnezeu când nici nu te aștepți.”

Și totuși, a face binele celor în necaz, celor pe care iubirea noastră le-a oferit poate nu doar o căsnicie, ci le-a deschis un drum în viață ori ajutorul oferit unui semen eșuat de curând în afaceri, toate acestea necesită nu numai bunătate, cum am crede la prima vedere, ci și multă înțelepciune.

Ai protejat cu drag pe colegii tăi de serviciu, i-ai ajutat, le-ai acoperit multe singur, iar când ai avut tu nevoie de sprijinul lor, n-ai mai aflat pe nimeni. Toți s-au ascuns, s-au rispit...Te întrebi dezamăgit: oare unde am greșit? De ce mi se întâmplă asta?

Cu indicibilă surprindere și dezamăgire constatăm adesea că persoana pe care am ajutat-o la nevoie, i-am deschis un drum în viață, am fost lângă ea în clipe grele de boală, de examene, la serviciu, de nevoia unui loc de muncă sau un ajutor financiar, de la un timp se depărtează de noi, nu-i place să ne vadă, ne vorbește de rău.

Auzim reprosându-ni-se nedrept: „m-ai sufocat cu dragostea ta” sau contrariul: „ne-ai neglijat; ție ți-a fost bine”(/dar am fost la muncă pentru voi toți!); „mi-a arătat cât e el de bogat și de mare! Deh!”

Logic, așteptăm deferență, recunoștință, reciprocitate s-au măcar...să nu ne facă rău, deși i-am zis:„mi-i înapoiezi când vei putea, când te vei reface”;„nu-ți face probleme, nu trebuie să-mi înapoiezi nimic, o fac cu tot dragul” etc.

Un student din Pensylvania, zice FBI-ul într-un documentar, și-a ajutat iubita să intre cu greu la Facultatea de Medicină, unde-și urma el studiile. Ulterior, a ales din dragoste, să repete anul ca să fie colegă cu ea (cum a ales Gala Galaction să repete anul spre a fi coleg de liceu cu Tudor Arghezi).

S-au căsătorit încă fiind studenți, iar după circa cinci ani, medicul i-a spus soțului că analizele dovedesc cum că cineva îl otrăvește lent cu o substanță în mâncarea zilnică. Stupoare fără margini! Chiar...

Aș putea oferi multe exemple din propria-mi viață și din literatură, dar sunt convins că ați avut parte și dv. de astfel de situații, pe care de astăzi le veți putea înțelege altfel.

Cei care au descoperit resorturile ascunse ale acestor comportamente aparent de neînțeles, au fost două genii ale filosofiei și psihologiei: Friederich Nietsche(1844-1900) și elvețianul Carl Gustave Jung (!875-1961).

Cel dintâi a descoperit resorturile exterioare comportamentale, iar C.G. Jung cele interioare ființei.

Voi fi cât mai concis cu putință în expunerea de motive.

Prima reacție a celui ajutat sau căruia i-am întins o mână la nevoie este bine cunoscută: „mulțimesc din toată inima”, „mi-ai făcut un mare bien, Dumnezeu să-ți răsplătească!”; „ești un înger” etc.

Pentru a înțelege faza următoare, trebuie să accesăm ceva foarte important: în fundamentele ființei noastre, așa cum a creat-o Dumnezeu, există o aspirație profundă, aproape instinctuală de a fi independenți, liber,i autonomi, prosperi, cât mai puternici.

Ei bine, în lumea tulburată în care trăim, ajungem adesea în situații dificile. Cineva ne ajută (sau impersonal, ne împrumută o bancă).

Chiar dacă cunoștința noastră ne-a asigurat să nu ne facem probleme etc., totuși, în profunzimea ființei noastree apare pe încetul și tot mai intensă convingerea că suntem datori.

Putem fi îndatorați emoțional, financiar, sentmental, conștientizând că ne aflam într-o poziție inferioară față de cel care ne-a oferit ajutorul oricât de dezinteresat. Ne simțim fragilitatea, neputința, iar cel care ne-a făcut binele, ne-a dat ajutorul, este martorul fragilității noastre, al unei inferiorități și aceasta nu ne place.

De la recunoștința vie și sinceră, în suflet se strecoară un sentiment de jenă față de cel care ne-a făcut binele. Vederea lui este probă vie a greșelilor care ne-au adus în situația de îndatorați. Din inevitabila jenă se ajunge cu timpul și la resentimente și uneori chiar la ură.

Dacă ne închipuim viața ca o balanță, pe un taler avem ajutorul dat, iar pe celălalt taler, cui I l-am dat. Acest taler coboară mai jos decât primul pe cât mai mare a fost ajutorul oferit.

Tainică și justificativă, se naște în sufletul celui ajutat, o morală falsă, justificativă a fragilității, inferiorității sale:„a dovedit cât este el de bun. E tare. De unde are banii?”; „Corupt și el, ce crezi?”;„Prefer să fiu sărac și cinstit”.

Conștientizând aceste situații, ne întrebăm cu gravitate: mai are rost să faci bine cuiva, când oamenii sunt atât de pervertiți?

Avea dreptate Luchian Mihale să cânte cu „Song”: „Frunză verde de dai, n-ai,/ Ia nu da și vezi că ai”? Nu, nu avea.

Obsevăm deci cât de greu este să faci binele în lumea aceasta. Întâi, că te lipsești tu de ceva, iar apoi că binele făcut poate naște resentimente și ură. (Am trecut și eu prin asta.)

Nu, nu vom renunța a face BINELE.

(Un șofer din Missisipi (SUA) avea obiceiul că oprea mașina și își oferea ajutorul celor rămași pe șosea dintr-o problemă. La un moment dat, cineva indispus, l-a împușcat, enervat fiind. Din fericire, n-a murit.

-Veți mai ajuta după cele ce ați pățit? fu întrebat.

-Negreșit. Totdeauna.)

În mod imperativ, ebuie să procedăm cu ÎNȚELEPCIUNE. Iată câteva reguli de importanță capitală:

PERSOANA PUTERNICĂ.

a) Când ajuți, împrumuți, iubești, să consideri că ai dat fără a pretinde recunoștință și returnare.. Nu-ți face iluzii, ca să nu fii dezamăgit. (E ajutorul necoduționat.). Orice reacție -bună/rea- nu te poate surprinde, să-ți creeze dezamăgire, suferință.

b) Ajutorul tău să nu creeze dependență, ci să-l ajut pe cel în nevoie să se descurce și singur.

Nu voi tot pescui și să-ți dau pești, ci te voi învăța să pescuiești tu însuți, fiindcă se poate. Altfel, vei fi surprins cum persoana dependentă de tine o viață întreagă, îți va minimaliza ajutorul sau chiar îl va nega: „cu ce m-ai ajutat? ”

Priviți cum își hrănesc vulturii puii. De la o vreme, cu înțelepciunea dată de Dumnezeu, puii sunt împinși afară din cuib. Cine zboară, ura! Cine nu, se zdrobește de stânci. E cruzime/ Nu! Dacă i-ar tot hrăni, ar ajunge niște neputincioși, niște dependenți de părinți.

b)AJUTORUL dintr-o LIPSĂ proprie.Ajuți o persoană fiindcă o iubești și vrei să rămână cu tine. Ai tu însuți o nevoie, o lipsă. Ajuți pe cineva ca și el să te ajute mai târziu, fiindcă are perspective bune.

Să conștientizăm că este o asumare de riscuri proprii. Vei fi răsplătit sau dimpotrivă? Depinde ce fel de persoană este aceea pe care o ajuți, ce caracter are.

Există ego-uri puternice, care știu să fie recunoscătoare celor generoși, grăbite a întoarce binele, veșnic purtându-le o afectuoasă amintire, Poate binefăcătorii vieții tale au trecut de zările acestei lumi și nu le mai poți returna binele făcut. Le poți păstra însă o amintire frumoasă, să-i pomenești cu drag înaintea lui Dumnezeu în rugăciunile tale.

Model sunt elevii buni și recunoscători pentru profesorii lor, soții unul pentru celălalt, care i-a fost iubire și mentor și protector,. Idem prietenii adevărați unii altora.

Recunoștința nu e slăbiciune, ci noblețe, caracter, demnitate. Recunoștința înalță, ingratitudinea ne coboară, micșorează înălțimea sufletului dat de Dumnezeu. Nu știm destui inși care cred că nu datorează mii de talanți lui Dumnezeu, deși trăiesc „pe moșia Lui”?

Toți datorăm ceva cuiva. (Îndemnând la smerenie și gratitudine, adesea zice Părintele Florin Moldovan în Biserică cele spuse de Sf. Ap. Pavel: „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, pentru ce te fălești?”)

Singur Dumnezeu nu este îndatorat, El, Cel Unic bogat în Univers.

Prof. Vasile Găurean

.