extul prescurtat la Duminica a doua din post: „În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum.... Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni…Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!..Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”(Ev.Marcu 2,1-12).

Dragii noștri credincioși!

Cunoaştem, ştim şi vedem că trăim într-o societate în care se vorbeşte mult despre iubirea celor care au nevoie de ajutorul nostru. Evanghelia Duminicii de azi vrea să ne dea o pildă, o mărturie vie despre dragostea noastră faţă de aproapele, care are la bază credinţa manifestată prin fapte bune. Dragostea, credinţa şi faptele bune fiind mijloace esenţiale ale mântuirii omului. 

Acest lucru îl arată Sfântul Apostol Iacob zicând: „Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea” (Iacov 2, 18), deoarece „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17). Iar din multitudinea de învățături care se pot desprinde din această Evanghelie, să ne oprim la două dintre ele, dar și la mesajul pe care vrea să ni-l transmită.

1. Ce înseamnă a iubi pe cel ce este în suferinţă. A-i vedea necazul, greutăţile cu care se confruntă şi a încerca să-l ajuţi. Iubirea adevărată nu se scrie doar prin cuvinte, ci mai ales prin fapte. Pe acest cuvânt mic, iubire, alcătuit din trei silabe, se sprijină toată măreţia civilizaţiei omeneşti! Despre iubire ne-a învăţat Însuşi Domnul Iisus Hristos, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16). El L-a dat pe Însuşi Fiul Său la moarte, pentru ca noi să devenim „dumnezei după har”.  Profesorul Constantin Bălăceanu-Stolnici a scris o carte despre anatomişti -  „În căutarea sufletului”, suflet pe care nu l-au putut localiza niciodată. Şi printre multe alte lucruri a spus: Va trebui să ne obişnuim cu ideea că, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, sufletul nu este de natură materială, aşa cum ar vrea unii să îl izoleze în eprubetă, că el este imaterial şi mai aproape de Dumnezeu decât de organele noastre interne pe care le influenţează…. Iar a avea suflet înseamnă a privi spre cel care are cu adevărat nevoie de ajutorul nostru. Iar totul  trebuie să pornească din iubire. Aşa cum în cunoscuta „Piramidă a nevoilor“, Abraham Maslow a fost obligat să recunoască faptul că pe lângă hrană, locuinţă şi îmbrăcăminte, omul mai are nevoie şi de iubire.

2. Ce înseamnă să-l aduci pe cel bolnav la Iisus Hristos - a-l întâlni cu Cel care este doctor şi al sufletului şi al trupului. Iar întâlnirea cu Iisus ne aduce iertarea păcatelor, pentru că păcatul este rădăcina tuturor relelor din lume, de aceea Iisus iartă mai întâi păcatele şi abia apoi îl vindecă. Nu ştim care erau păcatele paraliticului, dar este suficient să ştim care sunt păcatele noastre: zgârcenia, goana necontrolată după avere, ambiţia, căutarea profitului cu orice preţ, fuga după cele trecătoare, narcisismul, dorinţa de a domina pe alţii, într-un singur cuvânt: egoismul. Întâlnirea cu Iisus ne vindecă, la fel ca şi pe paralitic, ne trece într-o existenţă nouă, bazată pe iubire. Iar preocuparea personală a lui Iisus nu este vindecarea trupului, pentru că Iisus n-a vindecat toţi bolnavii, dar a dăruit tuturor oamenilor iertarea păcatelor. „Puterea de a ierta păcatele El o dăruieşte Bisericii Sale, nu o ţine pentru Sine în mod egoist! Noi primim astfel iertarea păcatelor prin Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, apoi prin Sfânta Împărtăşanie, care se dăruieşte spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, iar vindecarea trupului se dăruieşte oamenilor prin Taina Sfântului Maslu.

Mesajul Evangheliei. Ca mesaj al acestei Evanghelii, cred că ar fi potrivite câteva clipe de reflecție și meditație:

a. Fiecare dintre noi suntem responsabili faţă de cei care sunt în suferinţă. Pentru că  fiecare dintre noi la un anumit moment din viaţa noastră am avut nevoie de ajutor din partea celor apropiaţi. Şi trebuie să recunoaştem că şi de acum înainte avem nevoie. Întrebarea este însă ce fac eu pentru aproapele, pentru cel ce are nevoie de ajutorul meu. Ce face comunitatea în care trăim faţă de cei în suferinţă, faţă de cei care sunt în boală şi durere, cum reacţionăm noi, ca şi creştini, faţă de aceştia? Oare noi nu suntem responsabili de cei paralizaţi de lângă noi fizic şi moral? Facem ceva ca şi ei să se poată întâlni cu Iisus?

b. Cum ne comportăm când vedem un bătrân, un om cu handicap sau un bolnav?  Ne gândim că am putea fi noi în locul lor, cum îl privim ca individ sau ca persoană? Pentru că, de multe ori, noi nici nu ne gândim cât bine am putea face pentru cei din jurul nostru: cu rugăciunea, cu ajutorul concret sau prin exemplul pozitiv. Fiecare avem nevoie de ajutorul celuilalt şi toţi putem face un bine pentru şi împreună cu ceilalţi. Evanghelia ne îndeamnă să săvârşim fapte bune, să ajutăm pe bolnavi, să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă de boală, singurătate şi de întristare.

c. Să nu uităm că o vorbă bună face mai mult decât o floare. Uneori, un sărut pe frunte vindecă mai multe decât medicamentele. Vindecă sufletul. Iar un om  care îţi stă alături valorează mai mult decât cred unii că pot cumpăra prin cadouri scumpe.

d. Timpul e un cadou primit de la Dumnezeu, pe care trebuie să îl meriţi şi pe care trebuie să ştii să îl oferi aşa cum trebuie şi, mai ales, atunci când trebuie. Aşadar, să încercăm  să ne facem timp pentru cei care au nevoie de ajutorul nostru. Amin!

Pr. Vasile Beni