Pr.Vasile Beni: Suntem responsabili faţă de cei care sunt în suferinţă

Textul Evangheliei Duminicii a şasea de după Rusalii:  „În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor”.(Matei 9,1-8)

Pentru început cred că ar fi bine să ne oprim la importanţa cuvântului „RESPONSÁBIL, -Ă, responsabili, -e, adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Despre o persoană) Care poartă răspunderea unui lucru, a unui fapt; răspunzător. Este şi tema sau subiectul predicii de astăzi care încearcă să ne facă să fim responsabili faţă de cei care sunt, aşa cum am spus, în suferinţă.

În această zi de duminică, care este închinată în primul rând Învierii Domnului, Evanghelia citită la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ne arată încă o minune săvârşită de Iisus Mântuitorul. O minune care are ca şi punct de pornire dragostea faţă de cel aflat în suferinţă şi care este împletită sau completată de credinţă, iar credinţa ne îndeamnă la fapte bune. Cunoaştem, ştim şi vedem că trăim într-o societate în care se vorbeşte mult despre iubirea celor care au nevoie de ajutorul nostru. Evanghelia duminicii de azi vrea să ne dea o pildă, o mărturie vie despre dragostea noastră faţă de aproapele, care are la bază credinţa manifestată prin fapte bune. Dragostea, credinţa şi faptele bune sunt mijloace esenţiale ale mântuirii omului

1)Ce înseamnă a iubi pe cel ce este în suferinţă –A-i vedea necazul, greutăţile cu care se confruntă şi a încerca să-l ajuţi. Iubirea adevărată nu se scrie doar prin cuvinte, ci mai ales prin fapte. Pe acest cuvânt mic, iubire, alcătuit din trei silabe, se sprijină toată măreţia civilizaţiei omeneşti! Despre iubire ne-a învăţat Însuşi Domnul Iisus Hristos, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16). El L-a dat pe Însuşi Fiul Său la moarte, pentru ca noi să devenim „dumnezei după har”. Hristos este manifestarea desăvârşită şi superioară a iubirii. Nu există iubire mai mare de decât Jertfa mai presus de fire a Domnului nostru Iisus Hristos. Când omul are iubire se gândeşte ce trebuie, cum trebuie să facă pentru ca să-l ajute pe cel care este în nevoie. Profesorul Constantin Bălăceanu-Stolnici a scris o carte despre anatomiştii  „În căutarea sufletului”, suflet pe care nu l-au putut localiza niciodată. Şi printre multe alte lucruri a spus: Va trebui să ne obişnuim cu ideea că, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, sufletul nu este de natură materială, aşa cum ar vrea unii să îl izoleze în eprubetă, că el este imaterial şi mai aproape de Dumnezeu decât de organele noastre interne pe care le influenţează…. Iar a avea suflet înseamnă a privi spre cel care are cu adevărat nevoie de ajutorul nostru. Iar totul  trebuie să pornească din iubire. Aşa cum în cunoscuta „Piramidă a nevoilor“, Abraham Maslow a fost obligat să recunoască faptul că pe lângă hrană, locuinţă şi îmbrăcăminte, omul mai are nevoie şi de iubire.

2)Ce înseamnă să-l aduci pe cel bolnav la Iisus Hristos -este întâlnirea cu Cel care este doctor şi al sufletului şi al trupului. Iar întâlnirea cu Iisus ne aduce iertarea păcatelor- pentru că păcatul este rădăcina tuturor relelor din lume-de aceea Iisus iartă mai întâi păcatele şi abia apoi îl vindecă. Nu ştim care erau păcatele paraliticului, dar este suficient să ştim care sunt păcatele noastre: zgârcenia, goana necontrolată după avere, ambiţia, căutarea profitului cu orice preţ, fuga după cele trecătoare, narcisismul, dorinţa de a domina pe alţii, într-un singur cuvânt: egoismul. Întâlnirea cu Iisus ne vindecă, la fel ca şi pe paralitic - ne trece într-o existenţă nouă, bazată pe iubire. Iar preocuparea personală a lui Iisus nu este vindecarea trupului, pentru că Iisus n-a vindecat toţi bolnavii, dar a dăruit tuturor oamenilor iertarea păcatelor. „Puterea de a ierta păcatele El o dăruieşte Bisericii Sale, nu o ţine pentru Sine în mod egoist! Noi primim astfel iertarea păcatelor prin Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, apoi prin Sfânta Împărtăşanie, care se dăruieşte spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, iar vindecarea trupului se dăruieşte oamenilor prin Taina Sfântului Maslu. Iar pentru a ne vindeca trebuie să parcurgem mai multe etape: Să avem credinţă, pentru că credinţa ne duce la Iisus –fie a noastră, fie a celor de lângă noi. Să fim stăruitori sau să avem îndrăzneala – ca cei care l-au dus pe slăbănog la Iisus,cu toate că n-au putut să intre pe uşă, nu s-au întors înapoi ci au găsit alte mijloace sau alte căi pentru ca bolnavul să se poată întâlni cu Iisus. Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu îi spune lui Moise, dar şi poporului evreu, atunci când aceştia sau plâns în pustie, să meargă înainte pentru că El este cu ei, în Testamentul cel Nou Iisus zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi mângâia pe voi” .Este foarte important ca noi sau cei dragi ai noştri să nu să dea bătuţi în faţa tuturor încercărilor, de tot felul şi să privească spre Dumnezeu, dar să caute să şi ajungă la El. Exemplu ni-l oferă cei care l-au adus pe slăbănog la Iisus.

Suntem responsabili faţă de cei care sunt în suferinţă - Vedeţi, fiecare dintre noi la un anumit moment din viaţa noastră am avut nevoie de ajutor din partea celor apropiaţi. Şi trebuie să recunoaştem că şi de acum înainte avem nevoie. Întrebarea este însă ce fac eu pentru aproapele, pentru cel ce are nevoie de ajutorul meu. Ce face comunitatea în care trăim faţă de cei în suferinţă, faţă de cei care sunt în boală şi durere, cum reacţionăm noi, ca şi creştini, faţă de aceştia? Oare noi nu suntem responsabili de cei paralizaţi de lângă noi fizic şi moral? Facem ceva ca şi ei să se poată întîlni cu Iisus? Cei patru bărbaţi devin pentru slăbănog instrument al întâlnirii unui om cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi putem deveni cauză sau instrument de convertire pentru cei care poate n-au fost interesaţi, sau n-au ştiut. Toţi cei care auzim sau citim cuvântul avem datoria de a-i ajuta pe alţii, de a-i întâlni cu Dumnezeu. Aducându-i la Biserică, devenim misionari, aşa cum Sf.Iacob zice: „să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacob5,19-20). Poate că ar fi bine să ne întrebăm şi să ne răspundem în acelaşi timp: cum ne comportăm când vedem un bătrân, un om cu handicap sau un bolnav?  Ne gândim că am putea fi noi în locul lor ,cum îl privim ca individ sau ca persoană? Pentru că, de multe ori, noi nici nu ne gândim cât bine am putea face pentru cei din jurul nostru: cu rugăciunea, cu ajutorul concret sau prin exemplul pozitiv. Fiecare avem nevoie de ajutorul celuilalt şi toţi putem face un bine pentru şi împreună cu ceilalţi. Evanghelia ne îndeamnă să săvârşim fapte bune, să ajutăm pe bolnavi, să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă de boală, singurătate şi de întristare.

Medicii şi asistenţii împletesc ştiinţa cu bunătatea sufletească - Poate unii dintre noi am fost bolnavi pe pat de spital sau am avut pe cineva bolnav şi dacă am fost atenţi, am putut observa preocuparea medicilor şi asistenţilor, ba chiar răbdarea şi străduinţa de a ne ajuta. În această Duminică, a vindecării slăbănogului din Capernaum, ar fi bine să ne gândim şi la mulţimea medicilor competenţi şi conştiincioşi, milostivi şi generoşi faţă de pacienţii lor, la mulţimea asistenţilor şi asistentelor medicale, la întreg personalul care în spitale şi în centre de tratament ajută pe cei bolnavi, unind ştiinţa medicală cu bunătatea lor sufletească, pentru a alina suferinţa şi a cultiva speranţa şi bucuria celor bolnavi. „Dumnezeu, când află un păcătos, nu Se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ca şi o concluzie să căutăm ca celui care este bolnav să-i spunem o vorbă bună. Pentru că, o vorbă bună face mai mult decât o floare. Uneori, un sărut pe frunte vindecă mai multe decât medicamentele. Vindecă sufletul. Iar un om  care îţi stă alături valorează mai mult decât cred unii că pot cumpăra prin cadouri scumpe. Timpul e un cadou pe care trebuie să îl meriţi şi pe care trebuie să ştii să îl oferi aşa cum trebuie şi, mai ales, atunci când trebuie. Aşadar, să încercăm  să ne facem timp pentru cei care au nevoie de ajutorul nostru. Amin !

Pr. Vasile Beni