Profesorul universitar dr. Nicolae Felecan, originar din Caila, și-a luat crucea şi a plecat dintre noi la Domnul

Şi-a luat crucea şi a plecat dintre noi la Domnul, în ziua de 26 noiembrie a anului 2020, la 79 de ani, una dintre cele mai puternice și blânde (în același timp!) personalităţi pe care am întâlnit-o în viaţa mea: profesorul universitar Nicolae Felecan. Şi de data aceasta, timpul n-a mai avut răbdare…

         Eram plecat la Petroșani, la o susținere de teză doctorat, atunci când soția mea, profesoara de matematici Maria Avram, nepoata ilustrului defunct, mi-a dat trista veste. Mi-au venit atunci în minte niște versuri (verșuri) auzite undeva, care ziceau cam așa: ”Când fu joi de dimineață, eram încă în viață. / Dar pe la prânzul cel mic, iacă moartea a venit. / Stai moarte nu te grăbi, până ai tăi or veni…” În punctul acesta m-a zguduit pur și simplu plânsul, pentru că-l vedeam aievea pe bărbatul frumos și mândru de altădată, transformat, întins pe un pat de spital din zilele noastre, spitale și zile în care omenia nu mai e omenie cum a fost odată, iar grija față de aproapele nostru – medicală și socială – aproape că a dispărut…

            Greu, greu găsesc cuvintele potrivite pentru a aduce un pios omagiu memoriei celui care a fost nepreţuitul OM și profesor Nicolae Felecan sau, pentru cei apropiați, Nicu. Îl revăd aievea cum a fost în viaţă: politicos și zâmbitor (cu un zâmbet care era numai al lui!), sensibil şi senin, duios şi hotărât în acelaşi timp. Şi, mai presus de toate, de o nobleţe şi cu o vorbă domoală și blândă care impresionau adânc pe toată lumea. Şi parcă tot nu-mi vine a crede că a trecut Styxul…

            Nicolae Felecan a văzut lumina zilei la 24 august 1941, în localitatea Caila, judeţul Bistrița-Năsăud. De timpuriu şi-a dezvăluit dragostea de carte, puterea de muncă, valoarea sa morală şi intelectuală, astfel că pe melegurile bistrițene nu găseai oameni mai fericiți și mai mândri de fiul lor ca Rodovica și Vasile Felecan din Caila… După terminarea liceului de cultură generală ”Liviu Rebreanu” din Bistrița, a urmat cursurile Facultății de limbi romanice, clasice și orientale, din cadrul Universității din București, pe care le-a absolvit cu rezultate strălucite. După absolvire a lucrat, cu o întrerupere de câțiva ani datorată condițiilor de funcționare ale învățământului universitar românesc din acea vreme, la Institutul de Învățământ Superior din Baia-Mare (transformat din anul 1990 în Universitatea de Nord Baia Mare), Facultatea de Filologie, pe care le-a slujit cu constantă şi tiranică pasiune vreme de peste 33 de ani. Aici a parcurs toate treptele universitare – preparator, asistent, lector, conferențiar, profesor universitar – și a îndeplinit, de-a lungul anilor, funcțiile de șef de catedră, decan (două mandate) și prorector (tot două mandate). În anul 1976 și-a susținut cu brio teza de doctorat cu tema ”Sistemul lexico-semantic al termenilor ce denumesc părțile corpului uman în limba română”, avându-i printre referenți pe renumitul academician și profesor Alexandru Graur. La scurt timp după aceea, în perioada 1978 – 1979, grație pregătirii sale profesionale și autorității științifice dobândite de timpuriu în domenii de vârf ale limbii române, precum sintaxa și vocabularul, a fost numit lector universitar de limba română la Universitatea Aarhus din Danemarca.

Personalitate emblematică a Universității băimărene, a publicat numeroase studii, articole și recenzii (vorbim de ordinul sutelor!) în reviste de prestigiu din țară și străinătate, acoperind un spectru larg de probleme din domeniul limbii române (lexicologie, sintaxă etc.), limbii latine, onomasticii, filologiei romanice ș.a. De asemenea, a participat la o sumedenie de conferințe, congrese, simpozioane și reuniuni științifice interne și internaționale (Italia, Danemarca, Ungaria, Olanda, Belgia, Spania etc.), unde lucrările Domniei Sale au suscitat un interes aparte atât din partea specialiștilor, cât și a beneficiarilor direcți: studenți, profesori, mass-media. Pentru că trebuie să mai subliniem, în acest context, un aspect distinctiv privitor la personalitatea științifică a domnului profesor: dreapta cumpănă între rigoarea științifică și accesibilitatea la marele public.

         A semănat în rândul studenților idei fecunde, iar prin exprimarea lor clară, caldă şi luminoasă, a lăsat o dâră adâncă în conştiinţa acestora. Dar, mai presus de toate, şi-a dăruit forţele spirituale şi fizice, cu mărinimoasă generozitate, formării şi pregătirii a mii şi mii de elevi, studenţi sau cadre didactice pentru folosirea corectă a limbii române, pentru acțiunile de cunoaștere și susținere a ei, pentru procesul comunicării, pentru evoluția istorică a limbii ș.a.m.d. Stau mărturie volume precum ”Limba română”, ”Paronimia în limba română”, ”Ghid practic pentru predarea și învățarea limbii române”, ”Dicționar de paronime”, ”Probleme de vocabular și exprimare corectă”, ”Dicționar de omonime”, ”Sintaxa limbii române”, ”Vocabularul limbii române”, ”Terminologia corpului uman în limba română”, ”Între lingvistică și filologie” etc., lucrări care vor rămâne și-n viitor stâlpi de bază în susținerea învățământului umanist românesc între conștiință trează și destin universal.

Deşi părea sobru şi deseori detaşat de cele lumeşti, domnul profesor a iubit cu ardoare viaţa. Amintirile bistrițene, obârşia alipită de suflet, glumele care le făcea mai ales cu feciorul cel mare, Ovidiu (cu celălalt, cu Oli, era mai mereu în căutare de lucruri și lucrări inedite din domeniul lor de activitate, așa că nu prea mai aveau răgaz și pentru glume!), chiar și petrecerile onomastice (și nu numai!) la care luau parte prieteni și cunoscuți din varii colțuri de țară și lume ș.a., toate le ducea cu el ca o dulce povară a gândului bun, a lucrului bine făcut și a traiului cumpătat între credință și adevăr. A ştiut să-şi apropie de inimă şi să-şi facă prieteni din cele mai variate pături sociale şi profesionale, de la simpli truditori la profesori, de la ţărani la doctori, de la cântăreți și artişti la miniştri şi nu mai ştiu eu ce, pentru că a reuşit ca nimeni altul să le insufle tuturor optimism, încredere şi speranţă în trăinicia şi fondul curat al sufletului românesc. Avea, cu siguranţă, în fibrele cele mai adânci ale sufletului, simţul măsurii, al măsurii juste din vechea Eladă…

         Mai mult! Noblețea omului s-a împletit armonios cu vocația de dascăl și de cercetător științific, revărsând în sufletele lor, din preaplinul inimii lui, nebănuitele bogății ale limbii latine, ale romanității graiului românesc. De unde venea, Doamne, acest fior aproape unic? Poate din simplitatea clasică izvodită din vechile noastre balade ori din scrâşnirile din dinţi rostite pe şleau, întocmai ca în ritualurile de tip baladesc. Ori poate din sensurile adânci ale acţiunilor omeneşti şi năzuinţa oamenilor de a cunoaşte cele necunoscute, ori poate din izul de blestem atunci când eşti bântuit de vedeniile înfrângerilor. Pentru că, deşi n-a fost niciodată învins, a fost mereu bântuit de izul luptei cu neîmplinirile și mediocritățile din lumea noastră politică și academică… Tot așa cum cred că, în lupta care o ducea în taina sufletului său, a tot sperat, până în clipele de urmă, că el va învinge boala iar lucrurile în România se vor îndrepta. Era parcă datoria lui supremă, de român neaoș și entuziast, față de țara din care a izvorât și care, din păcate, în vremea din urmă s-a afundat într-o umbră de rătăcire, durere și nenoroc. Era parcă dorința aceea lăuntrică, proprie fiecărui patriot adevărat, spusă aspru și pe șleau, de a crea în jurul numelui de român o aureolă de mărire reală, cu fire trainice de legătură cu valoarea universală care trece totdeauna peste nenorocirile și distrugerile temporare ale noastre sau ale străinilor.

Şi-a iubit familia cu osârdie, cu patimă, cu pornire năvalnică. Regăseai întotdeauna în mijlocul ei fiorul acela de ardeleni buni şi aşezaţi, care aducea aminte de familiile nobile de odinioară care ne-au încărcat istoria cu frumos, împăcare şi linişte patriarhală. Plecarea lui în lumea drepţilor a lăsat o dâră de nesfârșită jale în inima și sufletul soției sale iubite, Livia. Deși se acceptă adesea ideea că ”femeile fac istoria, deşi istoria reţine numai numele bărbaţilor” (Heinrich Heine), în cazul de față zicerea nu se potriveşte deloc doamnei profesoare Livia, dacă ne gândim că numele ei a fost şi, cu siguranță, va fi și de-acum înainte rostit cu deferenţă alături de cel al soțului Nicu, de către toţi cei care au cunoscut această nobilă familie a Felecanilor, cum se spunea adesea. Apoi, inima lui mare cât roata carului, i-a cuprins înlăuntru-i cu infinită dragoste pe feciorii Ovidiu și Oliviu, pe soțiile acestora Stela și Daiana, pe nepoții Ovidiu jr. și Alexandru, pe nepoatele dinspre fratele Ioan și cumnata Aurica, Maria și Mia, pe nepoata Camelia și nepoții Ionică și Radu din partea cumnatului Mircea și a cumnatei Jenica ș.a. Într-un fel sau altul, toți i-au rămas stâlpi solizi în faţa furtunii de tristeţe fără leac care s-a abătut asupra lui în vremea din urmă. Cu siguranţă că şi de-acolo, din ceruri, îi va veghea în continuare, amintindu-le mereu de versurile lui Victor Hugo: ”Mon vol est sûr / J`ai des ailes pour la tempête / Et pour l`azur !”.

Se zice că după noi rămân faptele noastre. Cu timpul, acestea se subţiază şi pier asemenea valurilor, ori vânturilor. Dar rămâne din sufletul celui dispărut un ecou care se transmite în sufletul celor rămaşi şi care, cu timpul, capătă accente de cântec solemn, ori rugăciune, ori şoaptă eternă. Iar în noi simţim de pe acum acest ecou prelung ca nemărginirea mării, ori întinderea zării. Şi ne cheamă stăruitor o cruce de umbră dintr-un cimitir băimărean, spre taine neştiute decât de luceferii de seară care prind contur prin preajmă-i. Mă înclin amintirii lui şi sper că şi acolo, în locul celor drepţi, Dumnezeu îl va binecuvânta cu dragostea lui nesfârşită. Şi, aşa cum a făcut-o altădată Octavian Goga la dispariţia poetului Coşbuc, îi închinăm şi noi OMULUI, cercetătorului și profesorului nostru drag, cuvinte omoloage cu cele scrise pe mormântul marelui florentin în Biserica Santa Croce: Onorate l`altissimo profesore!

Fie-vă, iubite Domnule Profesor, somnul blând şi lin! Roua amintirilor noastre legate de dumneavoastră se va prelinge, mereu şi mereu, până la marginile împărăteşti ale lumii. Doamne, Iisuse Christoase, mângâie cu palma Ta suavă şi sufletul robului tău Felecan Nicolae…

Prof. dr. ing. Lazăr Avram,

Decanul Facultății Ingineria Petrolului și Gazelor

din UPG Ploiești