Psiholog Deac Suzana: Tineretul în derivă

1.
Un tineret între inconștient și simțul fragmentar al realității.. Între fantezii și anxietăți zilnice, inexplicabile. Un tineret debusolat, unul care nu știe ce vrea, ce urmărește, și cel mai trist că nu știe de ce e în stare?! Nici în sens pozitiv, din păcate. Dar nici în sens negativ, slavă Domnului!
Un tineret care ne dă de lucru și ne contrariază. Un tineret tot mai puțin motivat pentru școală și mai motivat pentru viață! Dar care viață? Una haotică, întâmplătoare, clădită pe interferențe întâmplătoare și farmece momentane. Tineretul de azi trăiește doar în prezent, nu-și construiește modele, nici strategii pentru viitor. Nu-l interesează viitorul, doar respirația de azi, impresia de aici și de acum. Respirația sau excitația. Provocarea sau resemnarea. Exaltarea sau debusolarea.
Tineretul de azi se joacă cu extremele fără să știe! Dar măcar noi, adulții, pedagogii, părinții și mai marii ar trebui să știm că tineretul de azi se joacă în fiecare zi cu focul! ... Chiar și atunci, când mimează starea de agregare de înghețare.
Iar noi ce facem?
Întradevăr luptăm pentru ecologizare, pentru animale pe cale de dispariție și împotriva încălzirii globale, dar întrebarea arzătoare este: în ce măsură ne doare indiferența generației în creștere, în ce măsură reușim să trezim conștiința umană din băncile școlii? În ce măsură știm să orientăm tinerii spre direcții reale, viabile care nu sunt amăgitoare?!
Ce fel de social trebuie să mai construim ca să aibă încredere și cei mari și cei mici? Ce fel de social asigură ca așteptările noastre să nu fie înșelate?!

2.
Slavă Domnului că mai există și tineri conștienți și determinați! Știm cu toții și sperăm ca numărul lor să crească!
Dar observațiile școlare confirmă faptul că indiferența, lipsa de interes și motivație, lipsa de curiozitate pentru cunoaștere la elevi, parcurge o curbă ascendentă din an în an tot mai pronunțată. Nu mai este la modă la elevi ca ei să aibă caiete sau dacă au, nu trebuie să învețe din ele. Această boală a cuprins de mult clasele profesionale, iar ulterior a pătruns și în licee, infestând liceenii în tot mai mare măsură. Noi, cadrele didactice am căzut în cealaltă extremă: ne mirăm dacă mai avem elevi care se pregătesc pentru o lucrare de control anunțată, dacă mai fac exerciții suplimentare la matematică sau limbi moderne sau dacă mai citesc cărți de literatură.
Învățământul nostru suferă de multiple boli. Când vezi că toate părțile implicate sunt nemulțumite, trebuie să faci ceva! Elevii se plâng că orele sunt plictisitoare, profesorii se plâng de indisciplina și lipsa de bun simț al elevilor, părinții de ineficiența educației. E clar că am ajuns într-o etapă critică, când este nevoie de măsuri radicale și prompte! … înainte de a ajunge la cel mai mare compromis din partea profesorilor și anume: de a da note elevilor doar pentru prezență!
Să începem cu organizarea învățământului. Multă lume (elevi, părinți, comunitate) impută cadrelor didactice că nu știu să facă ore atractive, nu au metode convingătoare și nici calități pedagogice esențiale de a determina o atitudine pozitivă a tânărului față de învățătură, muncă practică și implicare în acțiuni de voluntariat.
Atunci când fiecare elev are un telefon smart și majoritatea și un calculator acasă, atunci când societatea este tehnologizată, școlile să fie vitregite de aceste tehnologizări, când ele cresc generații pentru prezent și viitor?! Orele atractive se fac în funcție de necesitate și actualitate. Sunt școlile românești astăzi dotate cu tehnologii la zi? Au cadrele didactice la dispoziție materiale didactice și auxiliare necesare pentru a face orele cât mai atractive?!
Consider că s-a greșit enorm când s-au supralicitat cerințele instructive! Adică, la un moment dat ne-am gândit că dacă olimpicii pot, de ce să nu poată și ceilalți? Și în consecință, în România cerințele academice au fost coborâte în licee, cerințele din liceu în gimnaziu, cele de gimnaziu în ciclul primar, și culmea, cele de ciclu elementar în grădiniță! Le furi copiilor copilăria, când ocupația principală este jocul și nu alfabetizarea.
De ce un copil plecat cu părinții în Italia sau Spania și școlarizat în aceste țări, când vine în țară se decide că nu poate urma clasa următoare și în cele mai multe cazuri îl pune statul să repete în România ultima clasă absolvită în străinătate. De ce oare? Nu, că aceste țări ar fi inferioare țării noastre. Din contră! Dar cerințele instructive de la noi sunt mult prea complexe. Oare care a fost motivația inovatorului din învățământ, care a complicat obiectivele educative peste măsură? Peste măsura țărilor cum sunt Spania sau Italia? A presupus, cumva, creșterea inteligenței de la an la an? Sau conceptual vorbind, dacă avem olimpici an de an, am putea mobiliza pe oricine după modelul lor.
Din păcate am greșit pe acest tărâm și nu vrem să recunoaștem. Ne doare fizic și psihic să coborâm ștacheta, adică nivelul cerințelor. De ce cerem de la școlari mai mult decât alte țări? Vrem să excelăm în instrucția cognitivă în detrimentul celorlalte ramuri cum ar fi educația emoțională, educația relațională, socializare și implicare socială, voluntariat care dezvoltă cel mai bine empatia și implicarea socială, premergătoare inserției sociale și profesionale. De ce vrem să avem doar copiii deștepți și olimpici (când ei oricum pleacă) (și când acest deziderat este o absurditate!), când este nevoie de atâtea ființe umane empatice, voluntare și conștiente de nevoile locale, comunitare. De ce nu ne străduim să creștem tineri în folosul comunității, să-i învățăm să ajute, și astfel, să se ajute și pe ei înșiși, crescând și maturizându-se? Pentru aceasta ar trebui să avem multe programe locale și comunitare!
De ce nu reducem numărul orelor pe zi pentru orice elev? 6-7 ore pe zi obligatorii se apropie vertiginos de statutul de adult încadrat în muncă și răsplătit cu salariu! 6 ore în bancă! Invit orice adult să reziste câte 6 ore în aceeași bancă, în fiecare zi, un an întreg, la activități statice! Să vedem cine rezistă?
De ce nu reducem numărul materiilor obligatorii? Și conținutul fiecărei materii? De ce să nu redactezi manuale minimale și să lași creativitatea fiecărui cadru didactic să zburde?
De ce să nu avem doar 20 de elevi într-o clasă ca să putem comunica eficient și să avem timp pentru fiecare și pentru individualizarea problemelor? Psihologia afirmă că un grup eficient se compune din 15 persoane, de ce să avem clase peste aceste limite?