Psiholog Suzana Deac: Lecţii de viaţă pentru prințesă

-Ce înseamnă culorile, Înţeleptule?
-Culorile sunt importante, prinţesă, pentru viaţa noastră, o fac mai vie, mai conştientă, îi scot pe unii în evidenţă sau fac, ca alţii să apară în nuanţe mai şterse. Dar să luăm pe rând, prinţesă. Când îţi deschizi dimineaţa ochii şi observi o culoare caldă, care inundă cerul, aceea este galbenă, atunci răsare soarele şi ne mângâie pe cei buni şi pe cei răi deopotrivă.
-De ce şi pe cei răi?
-Soarele nu face diferenţe.
-Dar de unde vine culoarea galbenă?
-Din cer, care e atotputernic peste noi şi e în noi tot timpul.
-Galbenul seamănă cu razele soarelui!
-Exact. Tot ce e galben e rupt din soare: florile, albinele, mângâierile, iar când mângâierea se transformă în atac, apar animalele sălbatice.
-Sunt şi galbene rele?
-Da, prinţesă, fiinţele care se sfâşie între ele în păduri … sau între oameni…
-Şi putem alege, de care parte vrem să fim?
-De bună seamă! La tot pasul vieţii.
-Eu vreau să aleg răsăritul soarelui, să-l regăsesc în florile galbene de pe câmp… aleg galbenul de pe spatele albinelor, ele lucrează şi pentru noi, şi bineînţeles, aleg şi mângâierile de tată şi de mamă, sperând ca într-o zi vor sosi şi mângâieri de pe alte tărâmuri.
-Mângâierile acelea, prinţesă, vin cu timpul şi au culoarea roşie aprinsă, de fapt galbenul se închide într-atât, până se roşeşte şi vibrează și respiră adânc, geme de atâta frumuseţe, se înclină în faţa focului, vulcanului şi a frunzelor de toamnă ruginii… în faţa fierului înroşit în foc, care trebuie format, în faţa magmei, care curge să facă pământul roditor, sacrificând sate și vieţi. Culoarea roşie aduce multă viaţă, dar şi durere. Ea ne spune că trebuie să trăim în primul rând, ne spune că trebuie să iubim pe noi, dar şi pe ceilalţi. Culoarea roşie ne împinge către celălalt care este iubitul nostru, culoarea roşie se aprinde şi în steag, dar şi în îmbrăţişarea zilei de mâine. În lămpaş şi în dăruire. Sau când pierdem respiraţia şi strigăm în sinea noastră, către o lume întreagă: Te iubesc! Atunci se aprinde culoarea roşie!
-Dar sunt şi alte culori?
-Da, prinţesă, culoarea naturii care este verde, tot ce este verde este necopt dar trăieşte, ne încântă. Ne cântă.
-Verdele este veşnic?
-Da, dar numai în brațele brazilor şi ale plantelor ocrotite. Dar sunt şi meleaguri calde, unde verdele nu se sfârşeşte.
-Ce bine! Ce rău! Şi acei oameni nu cunosc culorile toamnei?
-Nu le cunosc, dar le zugrăvim noi în aşa fel, încât să se vadă verdele amestecat în nuanțele frunzelor de toamnă ale părului, unde se mai coace şi azi câte o pară verde, ascunsă în îmbrăţişarea lui octombrie.
-Dar cum sunt frunzele de octombrie? Mai sunt atunci frunze pe copaci?
-Dacă avem noroc, da, mai sunt frunze multicolore, o splendoare… frunze verzi, care se uită mirate la cele galbene, portocalii şi ruginii şi se întreabă: aşa ajungem oare şi noi?
-Şi cum ajung? Toate frunzele îşi schimbă culoarea?
-Legea naturii, mică prinţesă, toate frunzele se îngălbenesc după o vreme, mai repede sau mai târziu. Unele luptă cu timpul şi se menţin fragede mai multă vreme, altele se uită cu invidie, cu durere şi se lasă purtate de vânt o vreme, ca să fie aşezate cu gingăşie jos, pe pământ.
-Toate cad pe pământ, Înţeleptule?
-Absolut toate cad pe pământ. Pământul ne naşte, ne creşte, ne susţine şi ne ocroteşte dincolo de existenţă. Uneori pământul se unește cu cerul.
-Şi mai sunt şi alte culori ?
-Da, albul care e fără cromatică dar întruchipează puritatea.
-Noi putem fi puri?
-Putem, în oarecare măsură. Omul se străduieşte să fie curat şi să se bucure de inocenţa copiilor, acolo își regăseşte puritatea lui de altă dată. Aşa cred că de aceea iubim copiii, că sunt întruchiparea purităţii noastre de altă dată.
-Eu sunt pură?
-Da, prinţesă, ai o puritate sublimă…
-De ce oare?
-Că porţi în suflet neştiinţa.
-Înseamnă că sunt proastă?
-Nu, înseamnă că nu ai luat cunoştinţă încă despre răutatea oamenilor.
-Dar oamenii pot fi şi răi?
-Şi încă cum! Culoarea neagră e simbolul lor. Tot ce e trist, revoltător şi rău, e negru. Tot ce e atac, măcel, apare în negru. Măna care te iubeşte, apoi te loveşte, este acoperită de o mănușă neagră. Intenţia care te poartă în braţe, apoi te alungă, este ruptă din culoarea neagră. Marea, care te iubeşte la început, apoi te trădează, este neagră. Umbra ta care te urmăreşte, strigoii, şerpii şi rechinii au culori mascate, dar vin din întuneric. Cuvintele rele şi grele vin tot de acolo şi sunt negre. Ele întunecă şi pe cel care le primeşte, dar şi pe cel care le emite. Împotriva lor luptă omenirea, de când este viaţă pe pământ.
-De ce a lăsat Dumnezeu răul pe pământ?
-Ca să-l învingă binele şi prin asta să se întărească el însuşi.
--Şi cerul, când e senin, ce culoare are?Dialog.
-Cerul este atotputernic şi este albastru. O culoare rece, dar chibzuită, vrea să ţină oamenii în echilibru. Lucrurile cele mai importante fiind: viaţa, dragostea și echilibrul. Lucruri greu de realizat dar omul se chinuie, natura se străduieşte să nu lase oamenii să piară. De aceea culoarea albastră inundă toate culorile calde iar peste sentimente e bine să domine raţiunea, care nu te lasă să pierzi fără rost în această lume.
-De unde începe şi unde sfârşeşte această culoare, Înţeleptule ?
-Cine mai ştie, culoarea este infinită, precum cerul pe care îl simbolizează. Culoarea e veşnică, şi dacă se ascunde din când în când după nori, trăsnete şi fulgere - vrea să fie cu noi, ne iubeşte, ne ocroteşte faţă de toate evenimentele în derulare.
-Înţeleptule, de acum încolo dacă voi avea o dorinţă, o frică, o spaimă sau o speranţă, sus la culoarea albastră mă voi uita… de acolo vine ajutorul.
-Aşa-i, prinţesa mea!
Psiholog Suzana Deac