RĂUTATEA CARE NE-NCONJOARĂ

“ Musteşte pământul de ură sub noi

Şi-n sufletul nostru e noapte.”

Rătăciţi în labirinturile vieţii, ispitiţi de himere şi de vise înşelătoare, uităm cine suntem, uităm de valorile care ar trebui să ne unească, ne însingurăm şi ne înstrăinăm unii de alţii.

În loc de iubire, ne confruntăm astăzi cu cea mai dureroasă posesiune pe care omul o poate achiziţiona, răutatea. O întâlnim pretutindeni clocotind în cele mai diverse forme. Este un flagel fără de lege pe care nimeni nu-i poate cunoaşte dimensiunile. Cineva spunea că, nu putem fi fericiţi, pentru că suntem prea veninoşi. Avea perfectă dreptate.

Trăim într-o lume în care au loc prea multe izbucniri răutăcioase, e prea multă intoleranţă şi ură, perfidie şi egoism, iar veninul din noi ajunge la scara celei mai ruşinoase atitudini umane. Vorbele încărcate adesea de povara unei nedreptăţi se lasă mistuite de focul mâniei, invidia, generată de cele mai multe ori de lupta pentru locuri cât mai” călduţe”, goana după căpătuire şi nu în puţine cazuri, pentru putere, sunt cauzele înstrăinării noastre sufleteşti. “ Scoală-te tu, ca să mă aşez eu”, spune un proverb românesc la care prezicerile lui Machiaveli sunt mereu actuale :”scopul scuză mijloacele”.

Acest virus care ne stăpâneşte fiinţa nu are limite. Celor “ mari” le întunecă mintea. Mai nou, parcă sunt gripaţi. Uită de unde au plecat, par ceea ce nu sunt, devin aroganţi şi sfidători, uneori stăpâni chiar şi pe destinele celor din jur. Îşi dau importanţă mai mult decât li se cuvine, simulează preocupuarea pentru “ binele social”, dar îţi trântesc uşa în nas sau în mare grabă portiera maşinii.

Glasul mieros al altora ascunde falsa lor personalitate, iar cuvintele poleite devin acte dezagreabile. Intriga şi calomnia fac parte din arta spectacolului derizoriu. Ce fel de om poate fi acela ,care ajuns la putere nu se mai recunoaşte pe sine şi nici chiar pe cei apropiaţi , tratându-i cu un aer de superioritate. Întrebarea retorică îşi poate găsi răspunsul în vorbele simple ale versului popular :,Astăzi, când e libertate/ Ne urâm frate cu frate”.

Răutatea însă îşi face loc în toate cotloanele sufletului. Spiritul fin al omului din popor n-a scăpat de sub observaţie trăsăturile acestei” virtuţi” :

“ Omul care duşmăneşte

Numa’ bine nu gândeşte.

N-are linişte şi pace

Răul dacă nu îl face”.

Vorbele duşmănoase pot dărâma ceea ce ne este mai drag în viaţă. Pierdem într-o clipă prietenii, strivim fără milă cele mai nobile sentimente şi deschidem rănile sufletului ca pe o cutie a Pandorei. Ochii nu se mai oglindesc unii într-alţii, iar strângerile de mână şi-au pierdut cădura de altădată. Sufletul e bântuit de răceală, iar gândurile o iau razna în căutarea unei căi de salvare.

Sub mitraliera vorbelor apăsătoare se stinge frumuseţea lucrului curat. Replica plină de adevăr care răscoleşte simţul dreptăţii, o sugerează acelaşi om din popor :” Nu mă judece oricine/ Care nu-i mai bun ca mine”.

Actul acestei porniri lăuntrice este sancţionat cu puterea unui blestem :

“ Duşmănie, duşmănie

Arzăte-ar focul de vie !

Ţi-aş da foc, te-aş face scrum

Şi te-aş arunca în drum”.

Suntem înconjuraţi însă şi de gesturi incalificabile. Am fost martorul unei situaţii care m-a dezgustat până în adâncul sufletului. Un om a rămas desculţ în tren, pentru că şi-a permis o clipă de comoditate de care au profitat nemernicii zilelor noastre.

Un alt fapt, incredibil, dar adevărat, mi l-a relatat un om apropiat familiei mele, gospodar cinstit şi de omenie, care şi-a trimis calul la păşunat şi la scurtă vreme l-a adus acasă”desculţ”,căci cineva a fost atras de” încălţămintea” lui nouă.

Să fie oare lumea noastră atât de imorală ? Dacă-i aşa, atunci să ne amintim de Rugăciunea noastră supremă :” Şi ne iartă pe noi, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”

Iată de ce, un mare om de cultură spunea cu toată responsabilitatea sa spirituală : “ Niciodată n-a fost atâta nevoie de iubire ca în ceasul în care trăim”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5