Ioan Lăpuşneanu a readus în Cuibul visurilor pe Emil Rebreanu – eroul de la Ghimeş, Făget

Cărturarul năsăudean de mare cuprindere, prof. Ioan Lăpuşneanu, a readus în ajunul Învierii Domnului 2011 pe Emil Rebreanu, în casa unde a copilărit din Cuibul visurilor – Maieru, aşezându-l lângă fratele mai mare, Liviu, adus şi el în casa părintească de către fraţii Deac printr-un bust din bronz bine reuşit.

În pragul casei, oaspeţii au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare de gazda casei – Sever Ursa şi primarul Vasile Borş, cei care au creat în Cuibul visurilor o întâlnire de suflet, o zi a cărţii şi inteligenţei.

Ioan Lăpuşeanu a scos la colecţia „Identităţi” prin Editura Karuna, cartea dedicată lui Emil, eroul de la Ghimeş Făget, la care a lucrat ani în şir pe bază de documente de arhivă şi din spusele lui Tiberiu, mezinul familiei Rebreanu, care i-a pus la dispoziţie o gamă largă de documente din familia scriitorului, printre care şi scrierile lui Emil trimise membrilor familiei, scrisori de pe front şi din locurile pe unde Emil a poposit spre a-şi câştiga traiul.

Citind cartea de faţă rămâi adânc impresionat de viaţa zbuciumată, plină de lipsuri de tot felul a copilului şi tânărului Emil, care la o vârstă fragedă s-a desprins din sânul familiei spre a-şi face un rost în viaţă.

Autorul este profund mişcat de maturitatea copilului Emil şi de talentul său creativ, cu un scris caligrafic de excepţie cum numai notarii timpului îl mai aveau.

Cartea prietenului nostru Ioan Lăpuşneanu este structurată pe trei capitole: I – Nobila familie Rebreanu; II – Emil Rebreanu – eroul de la Ghimeş Făget; III – Pădurea Spânzuraţilor – roman al iubirii şi luminii.

În capitolul de început se face o prezentare a familiei Rebreanu, care nu a făcut averi materiale ci doar spirituale prin zămislirea celor 14 copii ce au îmbogăţit casa şi mai târziu ţara, fiind o familie model cu mari orizonturi culturale, o familie de dascăli ardeleni cu o vastă activitate scriitoricească şi publicistică. Tata Vasile folosea în scrierile sale dictonul: „Să fii mai bun decât ieri, iar mâine mai bun decât azi”. Prin vasta sa activitate de luminator al satului, dascălul Vasile Rebreanu a rămas în literatura română ca o individualitate pilduitoare, un spirit practic, o fire întreprinzătoare care chiar dacă n-ar fi ieşit dintre pereţii clasei, ar rămâne pentru posteritate ca „autorul autorului” şi ar fi prea „destul”, (după cum spune Sever Ursa) spre a merita mult mai mult decât cuvântul laudei noastre.

Capitolul II înfăţişează portretul lui Emil, cu realizările, neîmplinirile şi durerile sale. Sunt expuse scrisorile sale de pe front trimise familiei, cât şi fetelor cu care cocheta: Reghina şi Valeria Hangea, Anuţa şi Letiţia, fiicele protopopului Ieronim Slăvoacă din Ilva Mare sau Virginia Grivare, Nelica Dănilă şi Elena Haliţă din Năsăud.

Emil Rebreanu era un tânăr hotărât şi curajos, cuprins de reale sentimente patriotice, întâmpinând mari greutăţi pentru ideile sale naţionaliste, fiind eliminat din două din cele patru şcoli unde fusese elev. În scrisori redă drama războiului cu consecinţele sale dezastruoase.

Am reţinut din mesajele scrisorilor sale dorinţa de a fi ajutat de cineva din punct de vedere material. Şi cine alţii decât fraţii. Nu uită să spună că şi el va fi recunoscător. Atâta aş vrea să trăiesc, să-ţi pot reîntoarce tot binele făcut mie.

La finele clasei a VIII-a era într-o cumplită criză financiară. Nu avea bani să plătească nici măcar suma de 20 coroane la pantofar, care i-a reparat o pereche de ghete, că trebuie să se prezinte într-o ţinută cât de cât decentă la o serbare şcolară.

În tinereţea sa avea un puternic strigăt de ajutor la fratele Liviu, scris: mi-am luat îndrăzneala de a te ruga să mă ajuţi cu ceva, că tu ai de unde şi mă poţi ajuta din când în când ca pe un frate. Să am cele trebuincioase nu ţi-aş cere şi nu te-aş incomoda cu rugări. Trebuie să cugeţi că şi tu ai fost vreodată năcăjit şi cât de bine ţi-a căzut când te-a ajutat cineva. Te-aş ruga dacă poţi, trimite-mi câteva parale să-i plătesc păpucarului care mă aşteaptă de bani de o săptămână în speranţa că-i voi da.

În final se dedică carierei militare cu dorinţa de a-şi realiza un ideal, acela de a sluji ţara, pe care o purta în adâncul sufletului. Mereu avea dorinţa de a ieşi din ghearele ocupanţilor, cu speranţa de a învăţa şi a scrie în România, deoarece atmosfera din Ungaria îl sufoca şi în cele din urmă i-a răpit viaţa în plină tinereţe.

A încercat de mai multe ori să treacă linia frontului. De două ori a fost iertat, însă a treia oară a fost predat forurilor tutelare. În 11-12 mai 1917, Emil este judecat de Curtea Marţială a brigăzii , acuzat de crimă de dezertare şi spionaj, fapt pentru care este condamnat la moarte prin spânzurătoare, la Ghimeş, în ziua de 14 mai 1917, ora 10.

Acest eveniment tragic din familia scriitorului i-a sugerat ideea scrierii romanului „Pădurea Spânzuraţilor”, unde Emil este aparentul prototip al lui Apostol Bologa, care a murit din cauza rănii sufleteşti cauzată de participarea sa pe frontul de la Ghimeş, la luptele împotriva fraţilor români, ceea ce i-a stârnit o nelinişte totală. Fără de tragedia fratelui meu (spunea scriitorul), Pădurea Spânzuraţilor n-ar fi ieşit deloc sau ar fi avut o înfăţişare anemică. Emoţia trăită în timpul căutării acestei mormânt a avut rolul de catalizator în procesul elaborării romanului.

Autorul cărţii a tras concluziile revelatoare, insistând asupra raportului realitate-ficţiune, înlesnind pătrunderea cititorului în intimitatea procesului de creaţie, transformând întâmplările din realitate în paginile cărţii, prezentând două vieţi: viaţa reală a eroului şi cea simbolică a lui Apostol Bologa.

Tragicul deznodământ, deloc neobişnuit, ne determină să-l considerăm pe Emil un martir al neamului, ce a avut o viaţă trăită şi nu una creată, chiar dacă aceasta din urmă (cum spune autorul) poartă amprenta geniului creator al celebrului său frate, Liviu, care poate a regretat că nu l-a ajutat pe Emil să-şi realizeze, la Bucureşti, idealul vieţii sale.