Rebrenologul Mircea Muthu

Eseul lui Mircea Muthu Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului a ajuns la a III-a ediție, de data aceasta definitivă (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020), primele două publicate în 1993 și 1998. Precizăm că, pentru o mai bună interpretare și înțelegere a operelor rebreniene, autorii didactici l-au integrat în manualele liceale.

            Esența acestei cărți de teorie literară și estetică poate fi rezumată de însăși aserțiunea autorului: „…Viața (tradusă în relația polivalentă dintre om și pământ, dintre istorie și „timpul cel mare”), apoi Opera (ce transformă aceste relații în „lumea nouă, născută din subconștientul meu”), în sfârșit, Teoria (fixând operei statutul de filozofie ad concretum) – toate aceste ipostaze alcătuiesc, la rândul lor, trinitatea subsumată unei categorii suverane: organicul”, „cu statut de imanență”, ce conturează imaginea balzaciană a „creatorului demiurg”; pe scurt, totalitatea lumii. Firește, în opinia lui Mircea Muthu, cele trei niveluri ale organicului se condiționează reciproc. Autorul acordă importanță majoră paginilor confesive ale lui Rebreanu, bruioanelor, precum și excerptelor sale, „punctul de convergență dintre teoreticianul sui-generis, scriitorul, animatorul cultural și omul Rebreanu”. De asemenea, tratează cu competență nu numai Jurnalul, Spovedaniile, Caietele, Mărturisirile, ci și publicistica, confesiunile, conferințele și interviurile, (bineînțeles și scrierile altor exegeți în opera rebreniană), ajungând la concluzia că acestea „nu validează pe teoreticianul de vocație, în pofida argumentării convingătoare despre necesitatea unității sferice (corp sferoid) a romanului de pildă”; ele pot fi considerate doar niște „documente complementare”. Ontologicul este văzut ca o fațetă a organicului. Țăranul român, singurul care merită eticheta de prototip, are o bunătate funciară, este foarte legat de pământul său, dar, pentru acesta, este în stare să ucidă. Simțul proprietății, „legătura ancestrală cu pământul” – ne amintește universitarul Mircea Muthu, citând un fragment din Laudă țăranului român – face parte din viața lui cotidiană, „pământul (…) nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și teamă”. De aici „complementaritatea om-pământ”, indiferent de clasa socială, și „supralicitarea satului ca rezervor al energiilor naționale” în proza rebreniană. Majoritatea personajelor din marile romane sunt urmărite de un spirit al locului pe care îl poartă pretutindeni. Singura care îl trădează este Mădălina din Ciuleandra. Mircea Muthu decriptează ritmul epic și unic sau „pulsația vieții” creației, „suflul dătător de viață”, pornind de la importanța pe care autorul lui Ion, tutelat de primatul organicului, o acordă primei fraze și primului capitol din fiecare roman, urmând formula balzaciană; câteva pagini comentează replica incipitală și finală a lui Ilie Rogojinaru din Răscoala, pentru ca, mai la vale, să dedice un capitol aparte numai incipitului din cele șapte romane importante (mai puțin Jar și Amândoi), impregnate de o atmosferă „predominant tragică”. Un alt capitol este dedicat „mecanicii procesului creator”, întregului eșafodaj al scrierilor mari rebreniene, poieticii lor, de la planuri, hărți detaliate, capitole, până la numele personajelor. Pornind de la mărturisirea din Cred (1924), autorul, înzestrat cu un rafinat simț al esteticului, deduce și ilustrează rolul sintetic al limbajului artistic, dat fiind faptul că opera „e filtrul magic care alege esența calităților și defectelor unui neam”. Dacă în Ion și Răscoala se poate vorbi despre prototipuri eterne ce viețuiesc la sat, - „sigla spiritului autohton” -, în Pădurea Spânzuraților avem de-a face cu personaje puternic individualizate, Apostol reprezentând generația ardeleană din Primul Război Mondial, personaj ce are rădăcini în destinul lui Gheorghe Doja, Horia, Avram Iancu, strămoșul său Grigore și memorandistul Iosif Bologa, tatăl său; să se observe că ficțiunea coabitează cu realitatea, asistând la o suprapunere a timpului romanesc peste cel istoric. Amintim faptul că tinerii ardeleni români erau educați ca având eroi naționali pe Horia și Iancu. Adversar al tezismului în artă și adept al obiectivității ce trăiește „nostalgia eticului”, „axul concepției lui Liviu Rebreanu – creatorul omniscient -  despre existență și artă” trebuie văzut - scrie eseistul - și în frecvența cu care el utilizează „noțiunea de epopee, ca formă exemplară de epic, sau aceea de prototip”; doar Gorila, considerat roman politic, nu va avea un centru care să asigure „coeziunea întregului”, mai cu seamă că Rebreanu intuise racordarea unor personaje la tipologia literară central-europeană, la proza modernă, la vremurile incerte ce se proiectau la orizont. Deschiderile și închiderile, aparent simetrice, ale ficțiunii circulare se diferențiază, ajungând, uneori, la raporturi de incompatibilitate; de aici, pare-se paradoxul din titlul eseului. Ca lector, acest volum mă îndeamnă să cred că oricât a aspirat Rebreanu să cuprindă epopeic lumea, viața cu „zvârcolirile” sale, cu tarele sale (cum a făcut, de pildă Caragiale, e drept, în teatru), n-a reușit să creeze, estetic vorbind, prototipuri și caractere veșnice (excepție țăranul român), ci doar tipuri emblematice, specifice unor anumite epoci culturale sau contexte sociale.

            Sondarea edificiului romanesc rebrenian continuă cu cei doi poli depărtați/apropiați: iubirea și moartea (Eros și Thanatos), a binomului credință-iubire și a triadei: credință – iubire - moarte. Cert este că niciunul dintre personajele-victime, feminine sau masculine, nu sunt împlinite sufletește sau cum zice Puiu Faranga: „omul este sortit să rămână singur”; mitul androginului nu se desăvârșește, iar de moarte naturală nici nu poate fi vorba, mai degrabă de una „persuasivă și agresivă în final”.

            Acest eseu poate fi considerat un model de comentare inovatoare a tainei creației, plasându-l pe autor printre cei mai profunzi și avizați interpreți ai operei rebreniene.