Recensământul – un act de înaltă răspundere civică!

A doua parte a lumii octombrie va fi marcată de un eveniment deosebit de important pentru România.

Nu se numără bobocii, deşi este toamnă, ci se numără, în principal, populaţia ţării.

Va fi un act de mare semnificaţie pentru ţară, act ce incumbă seriozitate, conştiinţă naţională şi mai ales înaltă răspundere civică, fapt ce presupune ca atât recenzenţii, cât şi recenzaţii să înţeleagă, perfect, ce responsabilităţi uriaşe le revin pentru că RECENSĂMÂNTUL nu este, înainte de toate, decât un act deosebit de serios.

Hai să vedem cam cum defineşte un Dicţionar Enciclopedic Recensământul?

Este o formă specială de observare statistică de mare amploare, de obicei periodică şi exhaustivă, în care culegerea datelor despre fenomenele supuse observării se face direct de către observatorii speciali trimişi la faţa locului.

Recensământul populaţiei are drept scop stabilirea pe întreg teritoriul ţării, la un moment dat, după un program unitar, a numărului şi a structurii populaţiei după principalele sale caracteristici demografice, economice şi social-culturale, sex, vârstă, stare civilă, naţionalitate, nivel de instruire, ocupaţie, ramură de activitate etc.

Persoana care participă la lucrările unui recensământ se numeşte recenzor, recenzoare, cel care pune întrebările şi de partea cealaltă respondentul, recenzatul.

Şi unul şi celălalt, la fel de important.

Şi unul şi celălalt trebuie să fie corect, cinstit, să răspundă scurt la întrebări, care este obligatoriu să fie astfel puse încât să nu dea posibilitatea unor interpretări.

Miza acestui recensământ este uriaşă, mai ales în situaţia în care asistăm în Europa, dar şi în lume, la mutaţii masive de populaţie şi am putea spune, respectând proporţia, că asistăm la adevărate migraţii de populaţie, migraţii ale popoarelor.

Întrebările trebuie să fie clare, fără echivoc şi atât cel ce întreabă, cât şi cel ce răspunde participă la o acţiune de importanţă naţională ce trebuie tratată cu maximă seriozitate pentru a exclude orice denaturare de date pentru că într-o Europă Unită şi cu mutaţii mari de populaţie trebuie cunoscut doar adevărul statistic, real, fiind posibile şi intervenţii tendenţioase ce pot influenţa răspunsurile ce pot denatura realitatea.

De fapt, noi, ca naţiune, trebuie să cunoaştem adevărul privind componenţa numerică, etnică, pe structuri de profesii, pe preocupări şi îndeletniciri, astfel încât să ştim concret care-i componenţa reală a populaţiei României.

Seriozitatea celor ce fac înregistrările trebuie să fie fără urmă de suspiciune, iar corectitudinea celor recenzaţi în ce priveşte naţionalitatea (etnie), religie, ocupaţie-profesie, studiile, domiciliul ori domiciliile, precum şi alte ţinte trebuie să asigure răspunsuri absolut conforme cu realitatea.

La noi nu există norme coercitive sau represive pentru cei ce, cu bună ştiinţă, dau răspunsuri eronate, dar o normă morală, o normă de corectitudine şi bun simţ tot există şi se cunoaşte, în situaţii precedente, cu ocazia altor acţiuni similare, cum din motive interesate, unii şi-au declarat, spre exemplu, altă religie decât cea reală, gândind la avantaje posibile.

Nu este primul recensământ desfăşurat în ţara noastră şi nu este lipsit de importanţă de ştiut de noi, ca români, că la 12 iulie 1859, Alexandru Ioan Cuza semnează „Ordonanţa domnească nr. 276 de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă, marcând crearea statisticii oficiale din România.

La această dată, la Bucureşti, există Serviciul Statistic Central din Ţara Românească, condus de Dionisie Pop Marţian, iar la Iaşi, Direcţia de Statistică a Moldovei, condusă de Ion Ionescu de la Brad.

În acelaşi an demarează şi „Recensământul populaţiei din 1859-1860”, prima investigaţie de acest fel care a urmărit atât aspecte demografice, cât şi economico-sociale, simultan, în cele două provincii unite.

În 1862, Dionisie Pop Marţian devine director al instituţiei recent unificate, „Oficiul Statistic pentru Principatele Unite”, cu sediul la Bucureşti, care va deveni Capitala României.

În această vastă activitate, cei doi pionieri ai statisticii oficiale româneşti s-au completat, orizontul mai larg şi experienţa europeană caracteristică formaţiei ştiinţifice a lui Dionisie Pop Marţian, înregistrându-se fericit cu buna cunoaştere pe teren a realităţilor ţării, proprie lui Ion Ionescu de la Brad.

Aşa se face că, fără a fi căzut de acord în mod declarat asupra modului de desfăşurare a recensământului, acesta a urmat un program de observare asemănător în cele două principate.

Rezultatul a fost că, deşi desfăşurat în condiţii dificile prin precaritatea mijloacelor financiare şi puţinătatea recenzorilor pregătiţi ca atare („cei 500 de inteligenţi” cum inspirat i-a numit Dionisie Pop Marţian), lucrările recensământului se vor încheia cu succes, rezultatele fiind prezentate la 25 iunie 1860, pentru Muntenia şi în vara lui 1861 pentru Moldova. Ele au oferit guvernului domnitorului Alexandru Ioan Cuza importante informaţii privind populaţia, după sex, stare civilă, vârstă şi infirmităţi, după naţionalitate şi cult religios, pe categorii sociale şi medii, după profesii etc., într-o dispunere pe judeţe, ocoale şi oraşe.

Remarcabil de amintit că, dacă la Bucureşti, Recensiunea a fost prezentată Ministerului Treburilor Dinăuntru de către cel care condusese desfăşurarea recensământului, Dionisie Pop Marţian, la Iaşi, această misiune va reveni noului şef al Direcţiunii statistice, nimeni altul decât Costache Negruzii, una din cele mai reprezentative figuri ale culturii româneşti în veacul al XIX-lea şi acest lucru poate sublinia importanţa ce s-a dat în vremea recensământului ca act şi demers de importanţă naţională şi europeană chiar.

Confirmând valoarea ştiinţifică şi, mai ales, la utilitatea practică evidentă a acţiunii de recenzare din 1859-1860, în ciuda inerentelor sale limite şi imperfecţiuni, Mihail Kogălniceanu va iniţia, în 1880, un proiect pentru realizarea unui nou recensământ.

Este deosebit de interesant şi semnificativ că, în scrisoarea de intenţie adresată Adunării Deputaţilor din 1879, marele om politic face trimitere la hotărârea Congresului Internaţional de Statistică în care, alături de celelalte ţări civilizate, România îşi luase îndatorirea de a efectua, „în mod uniform, spre a se înlesni mijloacele de comparaţiune”, un recensământ al populaţiunii „al cărui regulaţiuni s-au încuviinţat şi de guvernul nostru”.

Este un indiciu preţios că, departe de a fi doar o „descoperire” a timpurilor noastre, vocaţia europeană a statisticii româneşti are rădăcini trainice, România independentă simţindu-şi în mod firesc rostul în angrenajul unei Europe ce încerca să se elibereze de fantomele despotismului şi împilării.

La peste 250 de ani de la primul recensământ ştiinţific desfăşurat în principatele Unite, România, eliberată acum de tarele comunismului, încearcă să dovedească, cu argumente ştiinţifice, că înţelege să fie, de astă dată, parte cu drepturi depline a Europei Unite.

Alte câteva gânduri pe această temă în numărul de sâmbătă al ziarului.

Adrian Mănarcă