Regele MIHAI I (1921-2017)

Luna aceasta s-a împlinit un an de la plecarea la cele veșnice a ultimului monarh al României, Regele Mihai I, simbol al virtuților și valorilor spirituale ale neamului românesc. Viața și destinul său istoric au fost dramatice, indicând parcursul țării noastre în ultima sută de ani.
Regele Mihai I s-a născut la 25 octombrie 1921 la castelul Foișor din Sinaia, ca fiu al principelui de Coroană al României Carol și a soției sale Elena, prințesă a Greciei. Nașterea sa petrecută la trei ani după Marea Unire era încărcată de profunde semnificații pentru neamul românesc unit sub aceeași Coroană Regală a României Mari, oferind speranță și încredere tuturor românilor în viitorul țării. 
Însă, curând viața micului prinț și a României Mari s-a complicat dramatic: tatăl său, principele Carol, a renunțat la calitatea sa de moștenitor al tronului, părăsindu-și familia, Regele Ferdinand I s-a îmbolnăvit de un cancer galopant și a murit la 20 iulie 1927, iar copilul Mihai a dobândit calitatea de moștenitor direct al bunicului său, devenind la moartea acestuia rege al României Mari. Avea doar 6 ani neîmpliniți.
Regele copil Mihai I a domnit trei ani, între 1927-1930, sub supravegherea unei Regențe, alcătuită din unchiul său Nicolae, fratele lui Carol, patriarhul Miron al Bisericii Ortodoxe și președintele Curții de Casație, Ion Buzdugan. La 8 iunie 1930, cu sprijinul unor politicieni din țară, fostul principe de Coroană, Carol, tatăl lui Mihai, se întoarce în România și este proclamat de Parlament Rege al României, cu numele de Carol al II-lea. Copilul Mihai, fostul rege, primește titulatura onorifică de Mare Voievod de Alba-Iulia, fiind un simbol al Marii Uniri și amintind de voievodul Mihai Viteazul, domn al Țării Românești. Sub domnia tatălui său, primește o educație aleasă, fiind înființată o clasă specială la Palatul Regal, în cadrul Liceului Sfântul Sava, cu elevi din toate categoriile sociale. Regele Carol al II-lea avea grijă ca fiul său, Mihai, să nu fie favorizat în nici un fel de renumiții profesori care au predat la acea clasă palatină. La 26 iunie 1940, când voievodul Mihai, împreună cu colegii lui, susțineau examenul de Bacalaureat, Uniunea Sovietică a transmis acel ultimatum României de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, iar România Mare înceta să mai existe. 
A urmat dictatul de la Viena și cedarea Ardealului de Nord la 30 august 1940 și, la presiunea opiniei publice, Regele Carol al II-lea este nevoit să renunțe la tron în favoarea fiului său Mihai. Astfel, la 6 septembrie 1940 Mihai redevine Rege al României, la 19 ani, fără să fie proclamat de Parlamentul țării, care în acel moment nu exista, dar „uns” de Biserica Ortodoxă în aceeași zi prin patriarhul Nicodim. A fost singurul Rege al României care a primit ungerea Bisericii strămoșești prin ritualul liturgic al consacrării domniei în fruntea țării. Între 1940 și 1944, în timpul guvernării mareșalului Ion Antonescu, Regele Mihai I a avut un rol exclusiv simbolic, președintele guvernului fiind autoîntitulat „conducător al statului”. Pentru a înțelege mai bine această situație, trebuie menționat că Regele a aflat de la radio BBC că România a declanșat războiul împotriva Uniunii Sovietice. Mareșalul nici măcar nu l-a informat protocolar de intențiile sale în acest sens.
În 1944 situația României pe frontul de la Răsărit s-a complicat catastrofal, în urma înfrângerilor suferite în URSS, iar principalii politicieni din țară s-au reunit în jurul Regelui Mihai, care avea acum 23 de ani și începea să înțeleagă rolul său de monarh al României, stabilind un plan de scoatere a țării din războiul împotriva aliaților. La 23 august 1944, în cadrul unei audiențe, când mareșalul Ion Antonescu a refuzat categoric ruperea alianței cu Germania nazistă, Regele Mihai I l-a destituit din funcție pe șeful guvernului și l-a arestat, încetând războiul României împotriva URSS. 
Din nefericire, după acest act armata sovietică a ocupat România și a impus în fruntea ei un guvern comunist de tip bolșevic, fără să recunoască alianța militară intenționată de rege, care a scurtat războiul cu cel puțin șase luni. A urmat o perioadă foarte grea pentru țară și pentru regele nostru. Sovieticii au făcut presiuni pentru schimbarea din fruntea guvernului a generalilor Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu, reușind să impună prin forță la 6 martie 1945 un guvern comunist, condus de avocatul Petru Groza. Regele Mihai a întrerupt orice colaborare cu noul guvern uzurpator al democrației și libertății, declanșând ceea ce s-a numit în istorie drept „greva regală”, adică refuzul de a semna actele emise de guvern. Comuniștii n-au fost deranjați prea tare de acest fapt, guvernând țara absolut ilegal, fără semnătura regelui. La intervenția britanicilor și americanilor, „greva regala” încetează după câteva luni și guvernul organizează alegeri pentru anul 1946. În timpul „grevei regale”, la 8 noiembrie 1945 a avut loc a mare manifestație de simpatie a românilor față de Regele Mihai I în piața Palatului Regal, pe care autoritățile comuniste au înăbușit-o în sânge. Între timp, la 1 iunie 1946, în urma unui proces demonstrativ, fostul „conducător al statului”, mareșalul Ion Antonescu, este executat prin împușcare la închisoarea Jilava.
La 19 noiembrie 1946 au loc alegerile parlamentare, când românii votează masiv Partidul Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu, dar rezultatele sunt falsificate fraudulos de comuniștii, care se dau drept câștigătorii alegerilor. La îndemnul aliaților occidentali, Regele Mihai I inaugurează la 1 decembrie 1946 noul Parlamnent al țării, în care comuniștii au o majoritate absolută. Este momentul când sovietizarea României intră în linie dreaptă: partidele istorice, P.N.Ț. și P.N.L., sunt desființate, iar conducătorii lor aruncați în închisoare în cursul anului 1947. Regele Mihai I asistă neputincios la aceste grozăvii criminale ale guvernului și Partidului Comunist din România. La 30 decembrie 1947, sub amenințarea directă a primului minstru Petru Groza și a căpeteniei comuniștilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Regele Mihai I este obligat să semneze un act de abdicare și să părăsească țara în decurs de patru zile. România este proclamată republică populară, iar regele pleacă într-un lung și dureros exil la vârsta de 26 de ani. La 3 ianuarie 1948, când pleca din gara Sinaia, Regele Mihai I a fost întâmpinat ofensator de un grup de soldați, obligați să stea cu spatele către el. Când Mihai I a trecut de ei, a aruncat o privire spre ultimul ostaș și a constatat că acesta plângea. Era simbolul intrării României în robia comunistă a republicii, iar regele a plecat cu convingerea că românii îl vor păstra în suflet, alături de credința în Coroana țării. Comuniștii i-au retras cetățenia română în anul 1948, iar securitatea i-a urmărit în permanență toate mișcările.
În exil Regele Mihai I a rămas cu gândul la țara sa, pe care a fost obligat să o părăsească. În iunie 1948 se căsătorește cu principesa Ana de Bourbon a Danemarcei și i se nasc cinci fiice: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. Își câștigă existența ca fermier, pilot de încercare și broker, trăind modest și simplu, cu gândul îndreptat spre România. A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter. A locuit mai întâi în Marea Britanie, iar din 1956 s-a stabilit în Elveția la Versoix, unde a stat peste 45 de ani.
După căderea regimului comunist în decembrie 1989, Regele Mihai și-a dorit tot timpul să se întoarcă în țară, dar noile autorități, reprezentate de comuniști din rândul al doilea al P.C.R., au amânat un răspuns clar. În decembrie 1990 regele a venit în România cu intenția de a se reculege la mormintele bunicilor săi de la Curtea de Argeș, dar guvernul l-a întors din drum și l-a expulzat înapoi fără vreun motiv plauzibil. La intervenția arhiepiscopului Pimen al Sucevei și a Bisericii Ortodoxe, președintele Ion Iliescu și guvernul condus de Theodor Stolojan au aprobat o vizită a Regelui Mihai în țară cu ocazia sărbătorilor de Paști din aprilie 1992. Regele ajunge pe aeroportul din Suceava și este primit ca Rege al României la mănăstirea Putna, unde sărbătorește Învierea Domnului. După câteva zile vine și la București și este primit și ovaționat cu multă bucurie de un milion de români, care au dovedit că speranța în Coroana română a fost păstrată de-a lungul republicii comuniste, așa cum anticipa plânsul soldatului din gara Sinaia în 1948. Regele pleacă înapoi, așa cum a promis guvernului, spre dezamăgirea românilor rămași fideli, care socoteau că atunci trebuia să reia conducerea țării. Autoritățile neocomuniste din România, președintele Ion Iliescu și guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, îi interzic categoric întoarcerea în țară între 1993-1996. În anul 1994 este întors absolut incalificabil de pe aeroportul din București, iar în 1995 nu este lăsat să participe la funeraliile liderului P.N.Ț.C.D., Corneliu Coposu.
După alegerile din 1996, când noii comuniști pierd puterea în România, guvernul lui Victor Ciorbea redă regelui cetățenia română și îi permite întoarcerea definitivă în țară. Președintele Emil Constantinescu îl primește la Palatul Cotroceni, dar nu se face nici un demers pentru a fi repus în fruntea țării. I s-a restituit castelele Peleș și Săvârșin, oferindu-i-se ca reședință oficială Palatul Elisabeta din București. Regele Mihai I a făcut o serie de vizite diplomatice pentru susținerea intrării României în U.E. și N.A.T.O. și trece prin fiecare regiune a țării sale, întâlnindu-se cu oameni simpli și autoritățile locale.. În anul 2007 o desemnează pe fiica sa Margareta drept moștenitoare a Coroanei României, cu dorința de fi recunoscută și de Parlament, în cazul în care românii vor dori reinstaurarea monarhiei ca formă de conducere.
La împlinirea vârstei de 90 de ani, în ziua de 25 octombrie 2011, Regele Mihai I susține în Parlamentul țării un discurs festiv, rămas de referință, în care vorbește despre principii, perspective și realități obiective de care politicienii să țină cont atunci când decid pentru viitorul țării: „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie... Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie... Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor... Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere... Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.
De marile sărbători creștine și în funcție de angajamentele lor publice, Regele Mihai I și soția sa, Regina Ana, au ales să fie alături de românii lor dragi, fie la castelul său de la Săvârșin din județul Arad, fie la Palatul Elisabeta din București. În martie 2016 a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața publică. În luna august, același an, trece la cele veșnice soția sa Ana și este înmormântată cu onoruri regale la Curtea de Argeș, fiind prima înmormântare regală în România din 1938, când a murit Regina Maria. 
La 5 decembrie 2017, ora 13,00, suveranul României s-a stins din viață în urma unei suferințe îndelungate (leucemie și cancer de piele), în locuința sa particulară din Aubonne, Elveția. Guvernul român și Biserica Ortodoxă îi organizează funeralii naționale și este înmormântat cu mare fast, cinstit cum se cuvine de mii de români, în ziua de 16 decembrie 2017. A fost prohodit în Catedrala Patriarhală din București de către patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe și mitropoliții Sfântului Sinod, în prezența reprezentanților familiilor regale din Europa. Este înhumat în aceeași zi în noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la mănăstirea Curtea de Argeș.
Regele Mihai I al României s-a identificat ca destin istoric cu România. A intrat în malaxorul vieții publice de la vârsta de 6 ani, lovindu-se de încercări foarte grele, ca și țara sa, dar trecând cu demnitate peste toate. A fost umilit, ponegrit, calomniat, alungat și jignit mai mult decât oricine, dar până la urmă a devenit un învingător. De la regele ignorat de Ion Antonescu, alungat din țară de bolșevici, umilit de neocomuniștii libertății și calomniat peste măsură de contemporanii noștri, a ajuns omagiat, regretat și condus pe ultimul drum de românii, care l-au iubit mereu și nu l-au uitat niciodată. Plecarea sa dintre noi ar putea fi momentul renașterii României profunde, pe care Mihai I a întruchipat-o cu reponsabilitate și dragoste veșnică. Spiritul și mentalitatea României Mari nu vor putea fi restaurate decât prin Coroana Română, cea care a realizat-o și a înrădăcinat-o în sufletul poporului român.
Adrian Cherhaț