10 MAI, ZIUA MONARHIEI

Aducerea unei dinastii străine în România devenise o necesitate. De la stingerea vechilor dinastii naţionale ale Basarabilor şi Muşatinilor, istoria noastră fusese un lung şir de tulburări istorice provocate de diferite partide boiereşti care luptau pentru putere. Era nevoie de prestigiul unei vechi familii domnitoare străine, care să nu fi fost niciodată amestecată în luptele politice de la noi. Acest lucru îl văzuse limpede şi divanurile ad-hoc din 1857, când cerură dinastie străină. Îndată cum se află în ţară că principele german Carol de Hohenzollern Sigmaringen, dintr-o ramură a familiei domnitoare din Prusia, a primit propunerea, se făcu un plebiscit care îl proclamă cu majoritate covârşitoare, principe al României. Principele Carol îşi face intrarea în Bucureşti la 10 mai 1866, stil vechi. În aceeaşi zi a avut loc depunerea jurământului, iar principele Carol a pronunţat cuvintele, „Din clipa în care am călcat pe teritoriul României am devenit român”, cuvinte care fură îndreptăţite în toată domnia lui.

Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până la 26 martie 1881 când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand întîiul, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Adunarea constituantă, luând în seamă şi propunerile făcute în vremea lui Cuza, precum şi constituţiile străine, mai ales cea belgiană, a alcătuit o nouă constituţie românească, în 1866, care asigura libertatea individuală, egalitatea tuturor în faţa legilor şi care stabilea că ţara este a poporului întreg, care are dreptul să participe la conducerea ei.

Opera regelui Carol întâi, a fost mare în războiul de independenţă al ţării, când România şi-a cucerit independenţa pe câmpurile de luptă, cu jertfe de sânge, însă mai mare a fost în timp de pace, lunga sa domnie de 48 de ani a fost o epocă de pace şi linişte internă. România a primit din Apus toate roadele civilizaţiei, căi ferate, care nu existau până atunci, industria petroliferă, agricultura s-a dezvoltat fără precedent prin aducerea în ţară a maşinilor agricole, Bărăganul, o întinsă stepă, a fost colonizat şi cultivat, devenind cel mai însemnat grânar al ţării, s-au întemeiat bănci.

În anul 1914 începe primul război mondial. Românii aveau de revendicat pământ românesc şi de la ruşi, Basarabia, şi de la unguri, Ardealul. Încununarea întregii dezvoltări istorice a neamului nostru, lupta intelectualilor din veacul 19, unirea principatelor şi independenţa trebuiau desăvârşite prin unitatea naţională. Consiliul de Coroană prezidat de regele Carol1, câteva luni înainte de moartea sa, a hotărât neutralitatea României, în marele conflict militar. După urcarea pe tron a regelui Ferdinand, opinia publică românească se pronunţă tot mai mult pentru intrarea în război împotriva Austro-Ungariei. După doi ani de neutralitate România intră în război la 14-27 august 1916, unde şi-a adus contribţia de sânge la victoria aliaţilor săi. Prin Tratatul de la Trianon, încheiat cu Ungaria, România a obţinut Transilvania întreagă, Maramureşul până la Sighetul Marmaţiei, Banatul cu judeţele Caraş-Severin şi Timiş, iar prin Tratatul de la St. Germain, cu Austria, dobândirăm şi Bucovina întreagă, iar printr-un tratat special, aliaţii recunoşteau alipirea Basarabiei la patria mamă România. Astfel regele Ferdinand devenea suveranul tuturor Românilor şi în această calitate a fost încoronat la Alba Iulia, în cetatea lui Mihai Viteazul, în octombrie 1922.

Astăzi familia regală, în frunte cu regele Mihai, care a avut o importantă contribuţie la grăbirea cu patru luni a sfârşitului celui de-al doilea război mondial, s-a repatriat şi şi-a recuperat o parte din proprietăţile furate de comunişti, iar regele are un statut oficial de fost şef de stat. Poate că locul României ar fi fost, într-un curs firesc al istoriei, printre ţările monarhice, noi nu am avut o tradiţie republicană, republica a venit la noi pe tancurile sovietice, după ce, condusă de regii săi, România devenise un stat modern, prosper şi respectat.

După 1989 domnul Ion Iliescu s-a temut puternic de regele Mihai şi a făcut totul pentru a-l ţine cât mai dparte, mai ales după entuziasmul popular stârnit de vizita făcută de familia regală la Bucureşti, când au ieşi pe străzi peste un milion de persoane, de Paşti, în 1992. Abia după ce s-a asigurat că regele Mihai a renunţat definitiv la ideea revenirii pe tron, acelaşi domn Ion Iliescu şi-a făcut un titlu de glorie dintr-o ipocrită reconciliere istorică şi din restituirea proprietăţilor celui pe care cu un deceniu în urmă îl alerga pe autostradă şi-l obliga să se suie în avion şi să plece din ţară.

Cel mai recent val de mânie proletară împotriva restituirii bunurilor furate de comunişti, se referă la castelul Bran, recuperat de urmaşii principesei Ileana, una dintre mătuşile regelui Mihai. Castelui Bran i-a fost donat reginei Maria de autorităţile braşovene, după Marea Unire. Clădirea era o ruină nelocuibilă, iar regina a readus castelul la viaţă, l-a reparat, renovat, amenajat şi umplut cu valori, exclusiv pe banii săi. A introdus electricitatea, de care au beneficiat gratuit trei sate învecinate, Bran, Simon şi Maeciu. Regina Maria a transformat castelul într-o bijuterie pe care a lăsat-o moştenire fiicei sale, Ileana, care i-a continuat munca. În timpul războiului, principesa Ileana a construit la Bran un spital pentru răniţi, unde a lucrat zi şi noapte ca infirmieră.

Monarhia a constituit prima redută în calea expansiunii comuniste, de pildă, armata regală română a ocupat, pentru scurt timp, Ungaria, până la Balaton, distrugând regimul comunist care se instalase acolo, după ce elemente turbulente trcuseră Tisa atacând satele româneşti. Sistemul criminal comunist a privit totdeauna sistemul monarhic constituţional ca pe duşmanul său de moarte.