CAROL I – UN REGE DEVOTAT

Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern – Sigmaringen, pe numele sau complect Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwing von Hohenzollen-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România după abdicarea lui Alexandu Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale ( cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţarii, datorită căruia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă.
Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern – Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinţ Karl von Hohenzollen-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artirelie. În 1957 a terminat cursurile Şcolii de Artirelie şi Geniu din Berlin, iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai ales la asaltul citadelelor Fredericia şi Dybbøl, experinţă care îi va fi de folos mai târziu în războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan. Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat şi, deasemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia Hohenzollern – Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în ecea perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Bratianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibiliatatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României. Pe 10 mai 1866 Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziasta de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Baneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păstra religiunea României precum şi integritatea teritoriului ei, şi de a domnii ca domn constituţional”. Domnia lui Carol I a început de fapt, în aprilie 1866, odata cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinstia Hohenzollern – Sigmaringen, al carui nume se transforma, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doatr în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgenţă a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existenţa tratatului şi şi-a exprimat dorinţa sa. A întâmpinat o opoziţie fermă din partea majorităţii membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie 1914.

(Coroana Română la 140 de ani, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008)