,,TOT PENTRU ŢARÃ, NIMIC PENTRU MINE’’

     Prin aducerea prinţului străin cercurile politice româneşti îşi propuneau menţinerea stabilităţii interne şi a unităţii naţionale, consolidarea autonomiei şi ulterior dobândirea independenţei depline. Se considera că numai un conducător provenit dintr-o dinastie care se bucura de prestigiu în Europa putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la aceasta ( Paul Henry). Ideea aducerii principelui străin era de altfel o cerinţă formulată în programul de unire al Adunărilor ad-hoc de la 1857 şi văzută ca mijloc de a pune capăt luptelor interne pentru domnie şi amestecului imperiilor vecine.

Carol I(1839-1914) era al doilea fiu al lui Carol Anton de Hohenzollern- Sigmaringen, făcând parte dintr-o ramură a familiei domnitoare germane. Tânărul Carol a urmat studii de istorie la Universitatea din Bonn. S-a dedicat apoi carierei militare, remarcându-se ca ofiţer în războiul Prusiei cu Danemarca (1864). Crescut şi educat în spirit german, Carol avea o fire sobră, fiind adeptul ordinei şi al disciplinei.

     În data de 10 mai 1866 noul conducător a intrat în Bucureşti  primind cheile oraşului, a preluat prerogativele de Principe Domnitor al României şi a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante: ,,Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei, şi a domni ca domn constituţional. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român.(....) Vă aduc o inimă credincioasă, intenţii curate, o voinţă fermă de a face bine, un devotament fără limite către noua mea patrie şi un respect neclintit faţă de legi, pe care mi l-au dat strămoşii mei.”

     Ziua de 10 mai avea să mai aducă, încă două evenimente importante, după cum spuneau, cândva, versurile dedicate Zilei Naţionale a Românei: Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi căci ea ne-a dat / Domn puternic ţării noastre / Libertate şi Regat. La  10 mai 1877, Carol I proclama România ca stat independent şi instituia, în aceeaşi zi, Ordinul Steaua României. Suveranul s-a aflat efectiv în fruntea armatelor române, în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, pe frontul din Bulgaria. Finalul războiului a dus la obţinerea independenţei statului român, după îndelungi tratative, alipirea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor.

Carol I devine Rege al României la 26 martie 1881, prin votul unanim al reprezentanţilor naţiunii, fiind încoronat în Catedrala Mitropoliei din Bucureşti în 10 mai 1881. Regele însuşi a cerut confecţionarea unei coroane din oţelul provenit din metalul topit al unui tun de război capturat la Plevna.

Carol I (principe 1866-1881, rege 1881-1914) a reuşit să asigure stabilitatea şi liniştea internă a statului român, să instituie monarhia constituţională ereditară, să înfiinţeze primele partide politice, să obţină independenţa, să modernizeze toate domeniile, să sprijine şi să dezvolte cultura, să afirme România pe plan european.

     După o domnie de 48 de ani, Regele Carol I a încetat din viaţă în data de 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, mănăstire refăcută în timpul domniei sale. Devotamentul cu care şi-a servit ţara şi contribuţia decisivă pe care şi-a adus-o la dezvoltarea acesteia fac din regele Carol I una din personalităţile proeminente ale istoriei moderne a României, exemplul său va fi urmat de membrii dinastiei din care a făcut parte.

 PROF. SIMONA SIMIOANCA

                       LPS/ŞC. GIM.NR. 7 BISTRIŢA