Ruxandra Cesereanu - 60: California (pe Someş)

   Cornel Cotuțiu

    M-a poreclit „Inspectorul Pipă”

     Mda!... Este vorba de dumneaei, sărbătorita noastră de acum, Ruxandra Cesereanu (deopotrivă,  Braga, căci acesta e și numele de... casnică, însușit cu drag de la soțul Corin).

     Așa este: Una dintre recompensele de care am avut parte, în anii mei de inspectorat școlar la Bistrița-Năsăud, a fost așezarea tinerilor absolvenți ai Facultății de Filologie „Babeș-Bolyai”, profesorii Braga, în 1985, în ținuturile binecuvântate de George Coșbuc și Liviu Rebreanu. Doar că, în primul an, Ruxandra a dăscălit la Liceul Industrial Năsăud, iar Corin la Liceul „Andrei Mureșanu” Bistrița. Aveau însă domiciliu în reședința de județ, tânăra profesoară fiind nevoită să facă naveta.

     Știam de ei, încă înainte a se așeza (provizoriu) la Bistrița. Amândoi veneau din familii de scriitori - publiciști: Mircea Braga (Sibiu) și Domițian Cesereanu (Cluj). Pe dl. Cesereanu îl cunoșteam încă din anii când debutasem în revista „Tribuna”.

     Știam deja de prezența lor în spațiul editorial: Ruxandra Cesereanu debutase în volumul colectiv de poezie „Alpha” (1985), iar Corin Braga a făcut parte din cuprinsul volumului colectiv de debut „Doisprezece prozatori” (1988). În timpul șederii în locul natal al lui Andrei Mureșanu, avea să-și pregătească romanul „Călătorie prin oglinzi” (1989).

     Așa încât, venirea celor doi, să profeseze în spațiul școlar vegheat, îndrumat de către mine, am considerat-o echivalentă cu cireașa de pe tort. În anul următor, sprijinit de inspectorul general-adjunct Ioan Ilieș, s-a reușit să i se acorde o catedră doamnei Cesereanu la Liceul „Liviu Rebreanu”.

     Desigur că în cei trei ani de ședere la Bistrița, am săvârșit - ca inspector de specialitate - controale și dialoguri metodico-profesionale, păstrând aceeași plăcere de a-i vedea, acum în ipostază de dascăli la ore.

     Fac o mărturisire, acum, după... o jumătate de secol: În cele câteva prilejuri de a o asista la clasă pe Ruxandra Cesereanu, în cei trei ani de școală năsăudean-bistrițeană, am ajuns, în câteva rânduri să regret că nu-i pot fi elev. Numai că i-aș fi fost un școlar nătâng, căci - nu-i așa ? - notele în catalog nu se dau pentru privirea nesățioasă, contemplativă ce o acumulezi și pentru timpanul copleșit de inflexiuni sonore, mereu mângâietoare.

     Noi, cei apropiați, ne adresam, în momente de amiciție cu răsfățatul „Rux” - se vedea că-i face plăcere. Avea, asemeni nouă, cei câțiva, simțul umorului, încât știa că nu mă simt ofensat când mi se adresa, în particular,  cu ”Domnu inspector Pipă”. În anii aceia, schimbasem nicotina din țigară cu cea din luleaua străbună. Deprinsesem un fel de ritual al pregătirii tutunului în acea cavitate a pipei, apoi fumatul, ca atare, îmi făcea plăcere. Rețin o secvenă nostimă: I-am spus secretarei de la sediul Inspectoratului că am de făcut un control la Generală 4 (unde profesa Rux, în anul al treilea de ședere), mai apoi însă m-am răzgândit și am urcat la etaj, unde-mi aveam biroul și „am tras o pupă”, cum se zice. Un coleg, a întrebat-o pe secretară unde sunt eu și i s-a răspuns precum lăsasem vorba. „Nu, a comentat colegul , e în clădire, simt mirosul parfumat al tutunului său de pipă”.

     Relațiile de stimă amicală au rămas neschimbate și după plecarea familiei Braga (mai întâi la Sibiu, apoi la Cluj, în meritate responsabilități culturale și universitare).

     Adresarea aceea amicală, porecla, doamna Cesereanu a agreat-o (constat eu) cu plăcere reală, căci, iată, în 1993 mi-a trimis cartea de poezie „Grădina deliciilor”, cu dedicația „Domnului Cornel Cotuțiu, zis Pipă, pohemele și tandrețea Ruxandrei”. În același an: tipărește la Editura Dacia Cluj-Napoca „Zona vie” și îmi scrie pe pagina de gardă: „ Domnului Cornel Cotuțiu, zis odinioară „Inspectorul Pipă”... ș.a.m.d. În 1997 publică la Editura Albatros, București, volumul de proză, pe un exemplar învrednicindu-mă astfel: „Domnului Inspector Pipă, cu multe amintiri șăgalnice și cu drag iar și iar, Ruxandra”. În 2009, dedicația este astfel, la cartea „Gourment”: „Pentru don Cornelius (Inspectorul Pipă), cu drag, acest jurnal...”

     Mă opresc aici, cu gândul că prezumtivului cititor al acestor rânduri de nostalgie ar putea să i se stârnească vreo grimasă. Închei, totuși, astfel: Când iau de pe raftul cu prietenii câte o carte semnată de Ruxandra Cesereanu, mai întâi aleg de pe polița cu pipe (abandonate definitiv  mai bine de 3o de ani) cea care-i plăcea aceleia care m-a înnobilat cu această particulară identitate.

.....

"California (pe Someş) este un volum puternic şi bine construit, probabil cel mai bun de până acum al Ruxandrei Cesereanu. Pe lîngă senzorialitatea şi senzualitatea imaginilor poetice, cu care ne-a obişnuit deja, noi sînt aici experienţa iniţiatică, extatică a stării de poezie/ poeziei, ca şi intenţia programatică de a afirma încrederea în poezie" - Adina Diniţoiu în Observator Cultural.

Menuț Maximinian
Prietenii, dincolo de Someș

Ruxandra Cesereanu este în ceas aniversar. Cunoscuta scriitoare, profesor universitar la Departamentul de Literatură Comparată al Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, are o legătură aparte cu judeţul Bistriţa-Năsăud, aici debutând ca profesor la Năsăud, apoi la Bistrița. Parcursul profesional este admirabil, însă scriitoarea pomeneşte de multe ori clipele petrecute la Bistriţa. La fel, amintirile celor de aici sunt legate de modul în care tânăra profesoară de atunci s-a integrat nu doar în mediul educaţional, ci şi în lumea culturală.
Colaborarea cu bistriţenii se vede şi în plan editorial, amintind aici volumul de poezii California pe Someş, editat de Gavril Ţărmure, şi cartea Poveste despre prietenie, editată de Vasile George Dâncu.
Câteva gânduri despre cele două volume apărute la editurile Charmides şi Şcoala Ardeleană, coordonate de bistriţenii noştri şi despre ipostaza de poetă şi eseistă a Ruxandrei Cesereanu în cele ce urmează.
California pe Someş ne aduce, în cadrul unui amplu poem bine regizat, cu fraze ample construite prin intermediul cunoscătorului structurilor lingvistice, crâmpeie din atelierul de creaţie, în care imaginile împletesc realul de pe malul Someşului, cu poveştile ce merg departe, până peste Ocean.
„Mă întorceam spre casă, după ce rulasem câteva ture în sus şi-n jos pe malul râului, când am auzit un zvon de chitară şi nişte glasuri răzleţe: erau nişte băieţi şi fete, care zdrăngăneau melodia Hotel California, cu specificul ei dominant de chitară în stilul trupei Eagles. Zvonul chitării aceleia malformate (căci adolescenţii auziţi de mine improvizau cu sfială) şi glasurile acelea, ba subţiri, ba răguşite, m-au făcut să mă întorc în timp, pe vremea când eu însămi eram adolescentă şi cântam de zor, cu prietenele mele de liceu (şi mai apoi cu acelea din facultate) aceeaşi melodie auzită acum, improvizată odinioară cu frenezie, fie pe malul Someşului, pe insula zisă a Câinilor (astăzi lichidată), fie la diferite petreceri de liceeni ori de studenţi care se credeau buricul pământului. De la întoarcerea asta în timp a pornit totul, aici a fost declanşatorul unui poem şi al unei cărţi întregi alcătuită dintr-un singur poem (cu trei straturi)”, spune Ruxandra Cesereanu.
Poezia merge până în străfundurile lumii, acolo unde se află însăşi seva existenţei noastre: „Şi am pătruns astfel în cutia toracică a lumii,/ şi am urcat la bucata de carne crudă a inimii,/ apoi am intrat invicţi în Akropolis,/ unde nu mai era diferenţă între oameni, animale, zei.// Poezia era singură”.
Ruxandra Cesereanu transfigurează imediatul „avalanşa a pornit de la băieţii şi fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someşului,/ aşa au început să cadă amintirile şi poezia.”, purtându-l peste lumi, acolo unde „copilăria pământului... s-a amestecat cu apa”. Nu lipsesc reflexiile despre poezie, conturate clar în versurile din acest volum în care, precum în poveşti, apa este dătătoare de viaţă „amintiri învălmăşite de râu îmi ung retina/ ochii mei au fost doar originea unui poem care se scrie”. Poeta se întoarce la începuturi când toate s-au făcut, cerul şi pământul, dar şi apele Someşului „de unde toată poezia lumii se vede ca o păşune”. Someşul este prezent în diverse ipostaze, mereu făcându-se comparaţie cu lumea de dincolo de Ocean pe care străbunii noştri o considerau de neatins, Râul luate cu Someșul bistrițenilor este cel care face legătura cu lumea nouă. „Poemul oraşului se cocea în Someş” şi, tot aici, pe malul râului, se plimbă poeţii care vor nemuri prin vers Someşul şi poveştile.
Dincolo de reflexiile metatextuale descoperim şi secvenţe biografice ale autoarei şi ale tuturor celor care trăiesc prin intermediul poeziei într-un spaţiu care se întinde mult peste  orizonturile imediatului. O poezie care a adunat multe ecouri pozitive, de la apariţia volumului pe piaţă până astăzi.
Din volumul Poveste despre prietenie o descoperim pe Ruxandra Cesereanu dincolo de universitarul şi scriitorul din cărţi, textele de aici fiind o oglindă a celei care este o prietenă devotată care are pasiuni pentru lucrurile frumoase ale vieţii.
Nu o să zăbovesc asupra modului în care Ruxandra Cesereanu ştie să-şi construiască dialogul solid, întins pe durata mai multor ani cu cele două prietene – Sanda Cordoş, conferenţiar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, şi Simona Popescu, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti – ci asupra modului în care cele două prietene o văd pe Ruxandra. „O poveste despre două prietenii. De fapt, despre trei prietenii, dacă e să facem numărătoarea corect. Sanda (Săndel) și Simona (Sim) fac parte și dintr-o carte viitoare a mea, de poezie, pe tema postumanului. Adică sunt, vor fi inclusiv personaje ficționalizate. Aici, ele sunt, însă, mai ales prietenele mele în carne și oase” scrie Ruxandra Cesereanu pe coperta patru a cărţii, fiind completată de Sanda Cordoş – „n-aş vrea să se înţeleagă că prieteniile noastre sunt doar literare. Sigur, în miezul apropierilor noastre se află literatura, dar este și interesul (grija nu este exclusă) pentru viețile celorlalte.
Între noi sunt multe cuvinte, dar și câteva, esențiale, straturi și ochiuri de viață”. Iar Simona Popescu spune „Sanda şi Ruxandra îmi sunt ca niște prietene surori (surori adevărate n-am avut!). Îmi sunt dragi, îmi pasă de ele, vreau să le fie bine”.
Cartea este şi un amplu prozopoem în două secvenţe, dar şi un document despre parcursurile literare ale ultimelor decenii din România şi cu precădere din spaţiul transilvan

Trecând prin filtrul sufletului poveştile lumii, cele trei doamne le redau prin intermediul unui text amplu pe care-l putem numi multitext sau eseu, însă care nu este nicidecum unul teoretic, lăsându-se deoparte obişnuinţa de a prezenta literatura prin ochiul universitarului care, la catedră, aduce, prin cursuri, rigurozitatea, ci sunt confesiuni ce pot fi citite cu bucuria întâlnirii prieteniei a trei dintre importantele autoare contemporane, fără rigurozitatea impusă de spaţiul academic.
O carte ce se citeşte cu plăcere şi în care, dincolo de poveştile Sandei Cordoş şi a Simonei Popescu, o descoperim, prin ochii acestora, şi pe Ruxandra Cesereanu.

Sanda Cordoș
Eram elevă, în prima jumătate a anilor 80 (în „deceniul satanic" cum avea să scrie și eu să citesc mai târziu Mircea Zaciu), în clasa a XH-a la Liceul „Ady-Șincai", când studenta Ruxandra Cesereanu a intrat la noi la clasă pentru a-și face practica pedagogică. Nu doar că era o studentă foarte frumoasă și deșteaptă de la Filo (unde mulți dintre noi voiam să ajungem), dar era îmbrăcată cu niște haine cum nu mai văzusem până atunci, nici la fetele cele mai îndrăznețe. Printre altele, avea cizme înalte, peste genunchi, tip mușchetar. Ne-a cucerit (ceea ce nu era ușor la acea vârstă) instantaneu; unul dintre colegii mei i-a compus un poem, pe care nu cred să-i fi spus vreodată, dar pe care noi îl recitam pe mai multe voci în lunile care au urmat.
În toamna lui 1984, am devenit studentă la Filo. Ruxandra și Corin erau studenți în anul IV, numărându-se între vedetele Filologiei, deși erau cordiali, inclusiv cu noi, cei mici. Eram puțini în facultate, ne intersectam adesea pe coridoarele umbroasei clădiri de pe Horea 31, dar și la ședințele Cercului de Critică condus de Ioana și Liviu Petrescu, avându-l ca președinte-student pe Corin. În primăvara lui 1985, am făcut parte, alături de Ruxandra, din echipa studenților care au reprezentat UBB la Colocviul Eminescu de la Iași. Am călătorit împreună, în așa-zisul „tren al foamei” până la Iași și îmi amintesc că, la un moment dat, i-a scos din compartiment pe băieți ca să se schimbe. Avea multe haine deosebite și îi plăcea să le poarte; îi plac și acum hainele (are în continuare unele dintre cele mai speciale, mai frumoase veșminte, deși spre deosebire de multe alte femei nu vorbește despre ele) și măștile, pe care le pune și le schimbă nu ca să se ascundă, ci să fie văzută... După 1990, atât Ruxandra, cât și eu am revenit la Cluj și ne-am văzut mai des. Au fost cafele, prânzuri, cine, plimbări, întâlniri și, desigur, multe cuvinte, ca nişte plase trainice (uneori hamace) între noi. Şi cărţile, de neocolit, cărţile, ale noastre şi ale altora.

Simona Popescu
Prietenia pare un lucru atât de la-ndemână și, totuși, se întâmplă atât de rar, de fapt. Am cultul prieteniei până acolo încât îmi ajunge chiar și numai iluzia ei pentru ca să mă bucur ca un copil de prietenul lui, fie el și unul imaginar. Adevărata și reala prietenie e un dar prețios. Te îndeamnă să fii ceea ce ești. Dar... cineva te alege tocmai pentru că ești cum ești!
Și totul se petrece sub aripa îngerească a toleranței, a iertării, a înțelegerii și a unei tandreți necondiționate (fără să scoatem din discuție exigența)...Pe Ruxandra nu am întâlnit-o în  studenție, deși am în minte o imagine cu ea și cu Corin (Braga), viitorul ei soț (tocmai aflasem că urmau să se căsătorească), pe peronul unei gări. Și mai ales un detaliu: era tunsă foarte scurt și avea în jurul gâtului o bandă de catifea, cred că verde închis. O falsă amintire? Îl știam pe Corin din poveștile prietenei mele bune, Felicia, care a fost colegă de clasă cu el în liceu, la Sibiu. Ne-am văzut rar, cu Ruxandra și Corin, pe fugă, în „lumea literară. Nu mai știu când, acum câțiva ani (zece?), am stat de vorbă cu Ruxandra îndelung! … Aveam în față genul de prietenă care mi-a lipsit toată viața. Serioasă și jucăușă, excentrică și sobră, curajoasă și copilăroasă, iertătoare și năstrușnică. în ciuda diferențelor de suprafață, avem un fond comun: seriozitate și entuziasm copilăros. Am recunoscut la ea și nevoia de autoexprimare în forme diferite: poezie, proză, eseu, care e și a mea. Peste toate, ca mine (și ca Sanda), Ruxandra este profesoară la Litere (la Cluj, iar eu la București). Amândouă ținem cursuri de creative writing și încercăm să-i ajutăm cât putem pe studenții care vor să scrie literatură. Ba chiar, într-un an, m-a invitat la Sulina, unde și-a adunat studenții cu care am scris în câteva zile niște texte, secvențe dintr-o viitoare cărticică, apărută într-un tiraj confidențial, la care țin foarte mult. I-am spus la un moment dat cât de rău îmi pare că nu am cunoscut-o mai devreme, dar că poate există și o prietenie... retroactivă! Oricum, senzația că o știu demult, din copilărie.
(Din volumul Poveste despre prietenie, Ed. Școala Ardeleană)

California
(pe Someş)
On a dark desert highway, cool wind in my hair...
Avalanşa a pornit de la băieţii şi fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someşului, aşa au început să cadă amintirile şi poezia.
Mai întâi ochii mi s-au făcut unul singur în frunte, o cameră de filmat care se rostogoleşte. Septuagenara stătea în râu şi îşi lovea pulpele cu fusta suflecată, pe când Hotel California ieşea ca un joint din burta chitării. Bicicleta mea devenise un instrument muzical, iar Someşul mirosea a vremuri hipiote. Era vara unei exploratoare în colonii, îmbrăcată într-un tricou cu dungi şi bermude pescăreşti. La marginea râului maşinile de tuns zguduiau iarba iar câinii lingeau mâinile stăpânilor. Şi atunci am ştiut: noi suntem cei drogadicţi, cei ce mai cred în lucrurile uriaşe din piaţa publică, în suprafeţele tăiate de adâncituri. Scoicile pariziene împrumutate odinioară de pe Rue Monsieur Le Prince pe care mai apoi le-am aruncat în Someş, iată, au rodit, s-au făcut scoici vertebrate pentru culegătorii de pe albia râului. Odinioară le-am furat şi le-am dăruit neştiutorilor, iar ei au crezut în mine. În ele se găseşte toată copilăria pământului care s-a amestecat cu apa.
*
Doi bărbaţi tăvăliţi în iarbă râdeau cu telefoanele lipite de pântec, pruncii din cărucioare chiţăiau, păreau nişte şoricei uscaţi de căldură, oraşul se înmulţise cu drojdia de la subsuori, era o plăcintă cu vişine scăpată pe asfalt. Râul se năpustise peste ziduri. Şi atunci am ştiut: noi trăim începutul şi sfârşitul în ordine inversă. Atunci când carcasele se vor dezintegra la bordura cerului, vom avea găvanele umplute cu resturi de ziare. Aricii de mare mi-au înţepat tălpile într-un golf atenian, unde adolescenţii sărind de pe stânci şi chiuind scrijeliseră numele unui oraş arogant doar de ei cunoscut: Sepolya City. Carcasele cosmice ale aricilor le-am adus acasă iar pe una din ele am aşezat-o sub râu, deşi era fărâmiţată. Dar Sepolya City nu avea să se zidească niciodată în ceţurile de pe Someş.
*
Pe mal, biserica Sfântul Mihail coborâse de pe picioroange, copiii cu praştia îi crăpaseră vitraliile. Cafeneaua Insomnia duhnea a urină şi a poeţi descompuşi, în clubul Zorki pianele se stricaseră, la barul Rivers dimineaţa lichidă avea culoarea pereţilor de spital, pe terasele de la obeliscul Carolina fusese trasă la sorţi apocalipsa de început de mileniu. Însuşi regele Mathias venise să se scalde în Someş. Eu fac aici înnădituri. Gândesc un zigurat. Amintiri învălmăşite de râu îmi ung retina. Ochii mei au fost doar originea unui poem care se scrie.
La grădiniţă dormeam în paturi care se dezlipeau din perete. Erau câteva zeci de fetiţe cu funde în păr, numai eu eram îmbrăcată băieţeşte, cu părul retezat, purtam pulovăr şi aveam ciucuri la căciulă. După-amiaza îngrijitoarele ne puneau să dormim, după ce înghiţeam ceai cu bromură. Atunci râul călătorea pe spinarea mea ca un trenuleţ de jucărie.
(Din volumul California (pe Someș), Editura Charmides