S-a stins Ionel Stoiț (1952-2025) – poetul cu zâmbet în grai, inginer de meserie și arhitect al râsului bănățean, membru al juriului "Mărul de Aur"

Sicriul cu trupul neînsufleţit al scriitorului Ionel Stoiţ va fi depus la Biserica Ortodoxă Română din Toracu Mic miercuri, 25 iunie, iar funeraliile vor avea loc la ora 10:00.

Liniștea s-a așternut peste Torac, satul său de naştere şi suflet, ca o tăcere grea care nu mai are glas să râdă. A plecat dintre noi Ionel Stoiț, inginer, poet, umorist, prozator și fiu devotat al satului bănățean — omul care și-a scris viața în graiul mamei și a lăsat în urmă o moștenire cât o bibliotecă de zâmbete și înțelepciune.

De pe ulița Toracului până pe scenele din Novi Sad, Uzdin, Bocşa și Timișoara sau Arad, Macea, Bistriţa şi Iaşi, Ionel Stoiţ a purtat graiul bănățean ca pe un steag. În paginile revistei satirice „Scărpinatu”, în emisiunile de la Radio Novi Sad și în volumele sale doldora de haz. Ne-a învățat că dorul poate râde și că râsul poate doini. Puțini știu că, ziua, Ionel își câștiga pâinea ca inginer riguros, măsurând milimetric realitatea. Seara, însă, transforma datele seci în poeme și glume, demonstrând că spiritul nu are ture fixe. A investit timp, suflet și economii personale în fiecare lansare de carte, în fiecare revistă tipărită, refuzând să-și vândă harul pe onorarii. Pentru el, cultura era voluntariatul suprem. A fost o prezență constantă în cenacluri și festivaluri, Ionel Stoiț a fost mai mult decât un scriitor: a fost un semn de întrebare pus cu har și râs în fața vremurilor. Un poet care a crezut în limba noastră vorbită „în graiul mamei” și care a făcut din fiecare carte a lui un colț de acasă pentru cititorii de pretutindeni.

A ridicat, aproape singur, sau alături de o mână de oameni, cortina unor festivaluri de umor și concursuri de creație literară care au adunat, an după an, condeie și spirite creative din tot Banatul şi nu numai. A cerut doar scaune pentru public și lumină pe scenă. În spatele glumelor sale stătea munca neplătită a unui om convins că pofta de cultură nu se facturează.

Dincolo de paginile revistelor, de cuvintele meșteșugite și de rimele cu parfum de prispă(sau „cindă” cum îi plăcea să spună), Ionel a fost și un om al cetății. A ocupat, de-a lungul timpului, numeroase funcții publice și politice. A știut să stea la masă cu oamenii și cu ideile, să pună suflet în comunitate și să lupte, cu mijloacele sale, pentru ca românii din Serbia să fie văzuți, auziți și respectați.

Dar, așa cum spunea adesea cu umorul lui amar-dulce: „funcțiile-s trecătoare, dar ce faci cu ele te urmează”. Și Ionel a știut să le folosească pentru ceilalți, nu pentru sine. Nu s-a agățat de titluri, ci de oameni. Nu s-a încurcat în vorbe goale, ci le-a umplut cu rost și cu inimă.

A fost și unul dintre cei care au pus umărul, în anii de entuziasm și început, la apariția primei reviste locale în limba română din Voivodina – „Lumina Torăceană”. A contribuit şi la începuturile revistei tinerilor români din Voivodina, atunci “Tribuna Tineretului”, acum “Tinereţea”. Gesturi de pionierat și demnitate culturală, prin care a contribuit la păstrarea cuvântului românesc scris în mijlocul unei comunități care avea mare nevoie de el. Şi pentru ca să nu ne ardem de arşiţa cotidiană ne-a dăruit un “Evantai distractiv” - emisiune de satiră şi umor pe carea însufleţit-o timp de decenii la Radio Novi Sad.

Toracul lui, locul de unde a pornit și unde s-a întors mereu, este acum mai gol. O bancă în fața casei, o carte deschisă pe o masă, o voce care nu mai sună la radio — toate sunt mărturii ale trecerii unui om deplin, care a știut să facă haz nu de necaz, ci dintr-o înțelepciune simplă și profundă.

Ne rămân cuvintele lui — zburdalnice, calde, uneori mușcătoare, mereu omenești. Și ne rămâne datoria de-a le citi, de-a le duce mai departe, și de-a nu uita că poezia poate sta și-ntr-o glumă spusă cu inimă curată.

Dumnezeu să-l odihnească în pace. Toracul și-a pierdut poetul, dar Banatul și-a câștigat legenda. În paginile lăsate de Ionel Stoiț, dorul ne cheamă, încă, să-l citim și să fim mai buni. Lumea e mai tăcută acum, dar în cărțile lui, râsul încă nu a amuțit.