Să ne întoarcem la părintele Stăniloae

Părintele acad. prof. dr. Dumitru Stăniloae, cel mai strălucit teolog ortodox român, monument fascinant de cultură, credinţă şi eroism al poporului român, descriind delicateţea şi tandreţea sfinţilor, involuntar îşi creionează propriul portret, transmiţându-ne sentimentul de echilibru, linişte şi speranţă.
Părintele Stăniloae dezvoltă teologia iubirii creatoare, singura care are forţa să smulgă omul din singurătatea sa nebuloasă. Doar Ortodoxismul ne-a menţinut ca neam unitar şi mare şi am putut să ne apărăm fiinţa naţională, noi am reuşit, în spiritualitatea noastră, înţelegerea raţională, luciditatea latină a Vestului, cu acel sentiment al tainei nepătrunse a existenţei, propriul Estului.
Astăzi în socieatea noastră avem, din păcate, o slăbire a credinţei în Dumnezeu, rugăciunea a devenit indiferentă pentru unii, societatea secularizată nu este cu totul lipsită de credinţă, însă aici oamenii se apropie de rugăciune foarte rar şi mai ales în momentele cruciale când au un mare necaz. Mai demult omul găsea în mediul social un teren propice pentru întărirea credinţei şi practica rugăcinii, acum mediul acesta ne slăbeşte de credinţă şi ne aduce departe de rugăciune. Mai mult cugetăm despre Dumnezeu decât să ne rugăm Lui, însă cugetarea nu înseamnă şi rugăciune pentru că şi diavolii cugetă la Dumnezeu, dar nu se roagă niciodată Lui. Şi apoi a cugeta înseamnă a-ţi fixa o imagine raţionalistă despre ceva pe care încerci să-l fixezi, într-un oarecare sistem de referinţă.
Să ne amintim cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae care spunea, „Cea mai înaltă asemănare cu Dumnezeu o atinge sufletul în rugăciune, pentru că în rugăciunea adevărată se uneşte cu Dumnezeu şi s-a curăţit de orice alt gând.” Şi tot marele teolog ne spune, „Care este modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Aceasta ne-o spune istoria...este Ortodoxia. Ortodoxia este ochiul prin care priveşte românul spre cer.” Numai că pe vremea părintelui Stăniloae, nu cu mulţi ani în urmă, eram mai aproape de Dumnezeu. Iar ateii n-aveau nasul atât de lung.