Sandu Al. Raţiu ne lasă cu „Arcadele cuvântului”

Regretatul nostru prieten Sandu Al. Raţiu iată că ne lasă ultima lui carte, pe care n-a mai avut şansa s-o mai vadă ieşită de sub tipar, „Arcadele timpului”, apărută în acest an la editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca. Cartea mi-a parvenit prin bunăvoinţa domnului profesor scriitor rodnean, Liviu Păiuş, care mi-a oferit exemplarul său, nu ştiu de ce prietenii măiereni nu mi-au trimis şi mie un exemplar.
Acest ultim volum de versuri al lui Sandu, fără să ştie a fost un volum de adio, este impresionant şi ne descoperă, încă odată, dacă mai era nevoie, un suflet pe alocuri încărcat de nelinişti şi căutări. Sandu se caută mereu, conştient că această căutare deschide mereu noi şi alte căutări din ce în ce mai înalte. Tot acest volum de poezii, toate aceste căutări se cantonează în focarul numit „cuvânt”, aici vine şi pleacă constant Sandu, cuvântul acesta, prin puterea sa, ca imagine, metaforă şi simbol este, concomitent, muzică şi semnificaţie şi exprimă întreaga personalitate a poetului.
Scriitorul profesor Andrei Moldovan semnează o scurtă prefaţă a cărţii şi-l vede foarte bine pe Sandu, „Este modul său de a sugera că omul trăieşte în Logos, că nu este cuvântul un mijlocitor între fiinţă şi divinitate, ci că este chiar divinitatea care locuieşte în om.” Domnul Moldovan, prin întreaga sa activitate literară, pare un fel de Titu Maiorescu, iar Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, pe care o conduce, un fel de „Junimea” cu iz ardelenesc.
Scriitorul profesor Icu Crăciun, prieten şi coleg cu Sandu, semnează postfaţa cărţii, cu „Despărţirea de un prieten”. Icu ne spune, „Trebuie să ştiţi că Sandu a iubit enorm Maieru şi oamenii săi. Nu întâmplător pe cărţile sale de porzie a ţinut să pună cele trei măguri ale satului nostru. Pe volumul „Călător” are Măgura din Sus, pe „Nostalgii”-Măgura din Jos, iar pe cartea care se află acum sub tipar urma să pună Măgura Porcului.
Sandu Al. Raţiu este un ortodox convins şi nu de circumstanţă. El crede şi caută, caută şi crede şi intră deseori, prin poeziile sale, în rugăciune, omul este un dar de la Dumnezeu şi de aceea avem datoria să-I mulţumim continuu prin rugăciune. Mintea se purifică în timpul rugăciunii, iar peste ea vin raze de lumină ale Sfintei Treimi, cunoaşterea lui Dumnezeu o putem face doar prin rugăciune. Sandu a ştiut toate acestea şi a procedat în consecinţă. În unele dintre poeziile sale se specifică, trebuie să iertăm, prin iertare sufletul se linişteşte, se înnoieşte şi intră în comuniune cu Divinitatea care este iubire. Poeziile lui Sandu sunt pline de iubire. Iubirea este iertare, să iertăm din iubire, iar această iubire este cedare, cedare de sine.
„Numai tu m-ai putea judeca
pentru că noi început-am deodată,
pentru că eu şi tu suntem
o veşnică aşteptare
fără hotare şi fără de zare.”
În această aşteptare Sandu îşi vede propria iertare. Are şi metafore de efect, bine puse în pagină.
„Noaptea, târziu mai ales,
ţine-ţi tăcerea înfrunzind
cum vântul scârţâie-n ramuri
şi vinul pierdut în zbucium de valuri.”
Al. Raţiu cochetează cu moartea şi intră într-un spaţiu metafizic greu de controlat.
„nu-i prea greu să mori
atunci când
eşti o veşnică aşteptare
fără hotare, fără zare.”
Oare aşa o fi Sandule? Şi Sandu parcă ne răspunde, „Nevoie avem de-un petec de cer”. Şi mai departe,
„Să-şi mângâie sufletul ascuns printre rânduri
pentru că-i greu să mori când te cheamă cărarea,
Piatra cioplită în aşchii de gânduri
să mă zidească în orizonturi cu zarea.”
În versurile lui Sandu Al. Raţiu simţim o inocenţă a sincerităţii. Unele versuri sunt mai poticnite, uşor obositoare, cu iz de retorică şi sentinţă, cu forţări de interiorizare exclusivă, însă, pe ansamblu, în marea lor majoritate, aceste versuri aduc un poet al trăirilor intense, al căutărilor pe cer, iar imaginile create de cuvintele sale conferă acea emoţie cu acel farmec al limbajului care constituie sensul celor aleşi. Sandu se abţine de la combinaţiile nefireşti şi nelogice de imaginaţie, are grijă de veosimil şi luptă cu uscăciunea termenilor, cu vulgaritatea şi sutele de asociaţii pe care viaţa limbii le culege în drumul său. Cuvântul lui Sandu Al. Raţiu, ca imagine şi metaforă, este, concomitent, muzică şi cunoaştere.