Şantier literar: Flore Pop

 

 

 

Încă o amânare

 

 

Norii urcă în turnuri, pătaţi cu aur şi plumb pe gulere

şi manşete, se desfăşoară lent în înălţimi, preiau parcă

ceva din lumina augustă a îngerilor, rugându-se o clipă

prelungă, înainte de culcare.

 

O ultimă tuşă de lumină,

ca beată, se desfată pe crestele lor, amintind de un soare

mai mult exterior şi păgân. Apoi se pleacă sub gluga

întunericului, părând învinşi în chiar regatul lor, al

luminiscenţelor.

 

Îmi aduc şi mie de departe un fel de

tristeţe străină, soră cu întunericul fără întoarcere. Ca

o ruină. Caut să mă agăţ de câteva scântei în clarobscur,

alături de ceilalţi fugari, împrăştiaţi în toate părţile, dar

e prea puţin ca să mă ţină în levitaţie, benignă carantină

înainte de înfruntarea cu forţele întunericului…

 

Ele, cele

întunecate de-a binelea, mai mult se anină de umbrele

fragile ce se înstăpânesc peste grădini. Plec la culcare

învins, mai fragil şi mai timid ca în copilărie, fără vreo

consolare, voi visa poate că-n timpul de întoarcere,

soarele dimineţii îmi va aduce încă o amânare. Dar atât.

În marea dezolare - credinţa, însă, îmipreschimbă ordinea virtuţilor.

Fără cântar, ci în dar şi lucrare.

 

 

 

Rezistenţa materialelor

Doar câteva pâlcuri de lobodă creaţă mai stingheresc

ochiul cu verdele pe care-l leagănă nepăsătoare peste

infinitul urmelor de care moderne din apropiere, terminându-se

în cerul prăfuit de la miazănoapte.

Totul e de un calm de speriat. Un calm al obiectelor găsite.

Nu e loc de drăgălăşenii ieftine

între parteneri, scenele intime se rezumă la o îmbrăţişare

simulată, cu gesturi largi, de departe, ca şi cum viaţa mai

poate aştepta. Ieşind din cinematograf, puzderia de oameni

se împrăştie pe străzi în mod uniform, se aşează la alte

cozi, în alte stabilimente, pentru un ceai negru sau o tartă lustruită, 

cu mere, alţii pentru ceva mai consistent, mirosind a duhoare de carne,

pălăvrăgind în voie, gratuit, la micile ocazii ale serii.

Pleacă. Se îmbarcă în limuzine ori în luxoase maşini de

teren, indecişi, fără sentimente. Mulţumiţi să învârtă la

început şi la sfârşit – cheia miraculoasă ce le promite

un viitor în plină mişcare. Cu fiecare cuplu

se pierde în decor horcăitul stins al unui motor, se sting

şi stopurile din spate, chiar şi roşul delirant al gablontzurilor

ce indică frânarea… Ocupanţii scaunelor de piele, încălzite

electric, ies pe rând din salonul plimbător, împingând

trufaşi mânerele cromate şi se strecoară spre intrarea

în locuinţa vremelnică, ahtiaţi după răcoarea de pluş

a interioarelor de la etaj. Starea lor de spirit e marcată, nu de

întunericul din afară, ci de luxul ce-i înconjoară. N-au

sentimente, aparent, ca toţi ceilalţi oameni, se perindă,

prădători şi temători – în recunoaşterea şovăielnică a unei

minuni simple de fiecare zi, ezitând să-i spună pe nume

bucuriei de a trăi printre lucruri umile, pentru ei prea simple.

Pentru unii ceea ce contează,

mi se pare, mai mult decât orice, e doar rezistenţa materialelor…

Oricum nu ne privesc, pe noi, ceilalți..., care mergem pe jos.

Intrăm ori ieşim din adăposturi luminaţi,

figuri noi – diafane receptacole ale vântului şi ploii…

 

 

 

Întemeiere

 

Vedeam cum se desfăşoară norii ca lupii, luau forme ilare, sălbatice de-a dreptul, rostogolindu-se pe de-a-ntregul, ameninţând cu colţii verdele fragil de la piciorul muntelui,

un verde care dă mărturie şi acum că acolo a început mai întâi viaţa să ardă. Noi,

veseli ca de obicei, nu băgam de seamă împrejurarea, ba chiar, nătângi din fire cum ne dovedeam,

ne amăgeam cu amintirile şi jocurile noastre copilăreşti, în timp ce vedeam bine că tot ce-i verde suferă,

nu departe de ochii noştri, răniţi de întunericul din interior.

 

Plecând, lăsam definitiv în urmă vestigiile trecutului nostru de pădurari duri,

neînfricaţi, uneltele noastre de măsurat şi de pradă, joagărele de curmat trunchiuri de fagi şi brazi,

chiar şi

pelerinele de vânt şi furtună, sperând aici la un alt fel de tărâm, mai puţin blestemat.

Temători la început, am  purces mai cu nădejde spre ţinutul

făgăduinţei. Am curăţat locul ales de spini şi buruieni, lăsând doar

plantele de leac şi plăcut mirositoare, dumbravnicul şi busuiocul,

ba până şi cimbrul de câmp şi ienupărul. Am ridicat primele colibe din piatră, la adăpost

de marile vânturi, am pus glii de pământ, verzi, pe post de ţigle în acoperiş.

Apoi seara lăsam duhul nostru rebel să cânte, să se zbenguie, să se zbuciume, să dea în fierbere, ecoul răzbătând vajnic

peste păduri, ca un tril aiuritor de păsări de noapte. Adormeam într-un

târziu, grei de cap, mahmuri, mirosind de departe a băutură şi a grăsime arsă, 

de vânat, după petrecerile zgomotoase din serile trandafirii. Dar altfel ne măsuram puterile în vremea ploilor. Când nu se mai vedea nimic prin sita norilor cu săptămânile cădeam în deznădejde şi îl certam pe Dumnezeu, în cuvinte grele, aşa cum fac mai toţi oamenii sub veleat. Dar proba iertării noastre venea degrabă, odată cu soarele scânteietor şi tandru de a doua zi. Astfel

ne-am zidit case şi grajduri, şi tot felul de acareturi pentru iarnă. Şi n-am mai trăit ca înainte, în călcarea legii, în blestem şi în păcat…

Ne-am trezit dintr-o dată răzeşi, oameni liberi. In noul legământ, în pământescul regat al frunzelor.

Ne-am ridicat la stare. Şi n-am mai plecat de acolo.

Era o dimineaţă proaspătă, senină, cu un aer tare de înălţimi coborât

în preajma dughenelor noastre duhnind a rachiu, produs din ce-a fermentat peste iarnă.

Ce-i de făcut, ne-am zis,

de unde să începem aratul şi semănatul, de unde să începem cu toate acele

industrii domestice care ne fac viaţa uşoară şi traiul de invidiat?

Nu ştiam răspunde la aceste intemperii ale verbului…

Ne cuprindeau alte griji.

Oare suntem numai din lut croiți – şi trei părţi de apă, cum ne asigură savanţii?

Sau e şi un pic de brumă pe creştetele noastre?

…care se topeşte din când în când şi se coboară în lacrimi?

…izvor curat, suflet topit, magmă a inimii…

Urme de brumă sau lumină? Se amestecă, în fine, cu nevăzutul…

Țărână urcând pe catalige de carpen verde

la cer. Grâu copt. Anafură.

Sânge şi aşchii de suflet amestecate cu ceea ce se vede fără efort, cu ochiul liber.

Chiot desprins din larmă, foşnet al vieţii.

Ghiotură.

 

Măciniş.

Scorbură.

Fluier.

Vânt îndulcind bezna.

Mărăciniş.

Sorb de os.

Temei.

 

 

Calmul Împărăţiei

 

Auzim de departe că acolo e Împărăţia, că acolo se împart

săracilor cu duhul Fericirile. Şi alergăm într-un suflet până

spre scări, ca să fim printre primii, ne bulucim, ne călcăm în picioare.

Ne strivim unii pe alţii.

Iar când să ajungem şi noi sus, nu ştim

ce să mai credem… Nu se vede nimic de genul unei împărăţii

terestre, nici măcar

atâta agitaţie cât într-un banal şi obscur hol de televiziune…

 

 

 

Copii după documentele importante

 

 

Suntem încă în plină vară şi o răcoare difuză ne invadează

piepturile. Simţim un val puternic de tinereţe vijelioasă

strecurându-se în plămânii noştri rebegiţi, încât

ne trezim din nou puternici şi plini de voioşie, ca-n tinereţe.

Suntem pe drum, sub norii umbroşi, încărcaţi cu rezerve

de ploaie. La rândul lor, ei sunt pe cale sub visurile

noastre încărcate de promisiuni şi isprăvi tinereşti.

Cavaleri în zale, în floare. În ploaie.

 

Căldura şi ifosele verii sunt ca o după-amiază, de-acum pe sfârşite.

Va veni o toamnă bogată care va risipi orice îndoială şi orice chin.

Nu trebuie să ne mai facem griji.

Căci nu hambarele noi ne vor mântui în cele din urmă,

scăpându-ne de nevoi şi de reaua ursită,

ci voioşia, spiritul generos, înţelepciunea aspră a clipei,

care ne învaţă acum

să stăruim în aleasă trăire şi mai apoi cum să murim cuviincios.

Cel mai de preţ dar în lumea îndoielnică a lucrurilor şi în graba

părelnică a simţurilor e, pare-se, ştiinţa de a-ţi

purta de grijă fără teama de a fi prădat în toiul nopţii.

Fără a te împotmoli în sentimente

faţă de lucruri, fără a te îndrăgosti de materie, cât ar fi ea de consistentă,

de bine finisată, de boită cu nichel și cuarț. Să fim mai degrabă atenţi

la hoţul care vine în miezul nopţii…

Nu e încă asediu, dar

luptătorii trebuie căliţi din vreme, cu toţii trebuie să ne oţelim

braţele la foc mic, stăruitor, de lemne aromate, ca mâncarea

ţărănească de ierburi şi plante de leac. Abia după aceea

ne putem gândi la ospeţele care vin odată cu toamna ploioasă,

când nu e vreme decât de numărat bani

şi de făcut copii după documentele importante…

 

 

 

Un ghimpe

 

Am privit colinele o vară întreagă, mi-au arătat frumuseţea lor frustă,

nesfârşită, atât de apropiată de cer; m-au îmbiat cu mirosul arbuştilor întomnaţi, roşietici ori desfrunziţi,

m-au desfătat cu mărinimia culorilor, venite ca dintr-un apus ascuns de soare,

ca dintr-o veştedă eclipsă de lună, o lume a esenţelor, a frumuseţii desăvârşite. Unificate.

Doar eu sunt mai întârziat decât ele în toate, un biet arbust în desfrunzire

pripăşit la marginea pădurii, un ghimpe în calea uitării…

 

 

 

Un măr tăiat

Nimic nu le poate întrece, vorbesc de aceste

frumuseţi caline, fruste, sub rouă. Fără ele viaţa nu are preţ,

cu ele – nu are pereche. E cerul luminos ca un măr

tăiat. Miră-te, zice, că nu se mai vede pic de

umezeală pe cuţit. Întunericul, umezit şi el din plin / puţin, într-un târziu,

în aer, se restrânge spre miez, printre sâmburii

despicaţi, şi negri şi albi, parcă-s însemnaţi cu pietre scumpe,

cu smaralde, cu nestemate. Cu de toate. Au apărut din neant câteva stele pe

firmament iar pe jos, cu josul în sus, în iarba înaltă din preajmă, se

ascund vietăţile cântătoare ale zilei. Le vezi burta albicioasă, de peşte. Le iau locul

cele ale nopţii. Greierii au început de curând să

toarcă regulat, spasmodic, vânaţi cu lanternele de licurici,

ca nişte pisici

de prerie. Sunt nişte ceasornice de insectar, cu elitrele lor de ebonită,

mai transparente ca ale cărăbuşilor în mai, îmi spune megieşul,

jumătate verzi, jumătate amare şi pestriţe jucării

de pluş – minutare în mers, cu fosfor pe antene, pe coarne,

cu ochi de lut, pirostrii de pământ ars. Muzica lor e leacul

pentru marea singurătate. Pentru veacul acesta de pomină, ce ne ţine odios de mult

departe de noi înşine, răspopiţi, călare pe mătura destinului. Şi cu ochii mereu

în vânt, la ceas, în gol. Dar nu deznădăjdui…

Noaptea întreagă îţi vor cânta – ori îţi vor ţine de

urât, chiuind de bucurie insecticească la fiece stea căzătoare, scriind te miri ce,

cu praf de cretă, pe cerul ca o piele de bivol ars.

Plângând la fiecare vâjâit de cometă, parcă dirijând viitorul

din coadă. În ritmurile lor elegiace urcă şi planează ca un vultur obosit,

stând pe loc în crucea zorilor,

sufletul meu, tânjind după azurul întunecat în care se scaldă

fericite, gălăgioase şi ude până la piele – stelele coapte ale Moşului.

Tot mă mai doare câte ceva, zice sclavul cel tânăr. Mă înţeapă în coastă.

Nu uit. O veche ranchiună,

o julitură cu urme de sânge pe coapsă. De când o am? M-a zgrăpţat

azi-noapte… o urechelniţă…

…o înţepătură în scalp, ba în coastă.

 

O invidie necenzurată (încă o mai simt). Un junghi câinesc.

Amintirea unei plăceri nedisimulate dintr-o altă neodihnă de noapte. 

Un purice pe şold (şi el, până la urmă, tot o făptură a Domnului…,

doar că nu poate vorbi).

 

O pişcătură… Ah! …unică. Am amuţit. O altă pişcătură şi m-am şi trezit,

fără să-mi fi amintit cât de cât ceva... concret. Cumva… Cât de cât…

 

 

O atingere… Un freamăt… O lucoare pe aripi… Zefirul…E brumă proaspătă, ai zice… caldă, abia sedimentată, pe capul meu…

Şi mă întreabă timonierul: să fie oare chiar atât de târziu? Să fie anul… Să fie ceasul?

Oare e chiar ziua?

Şi nu ştiu răspunde… Poate că e chiar ziua, poate e chiar ceasul, poate e chiar adăpostul

de pace spre care năzuim…, spre care tânjim…, tunelul de lumină prin care păcălim timpul.

Şi zice iar: …nu vrei să-ţi pregătim? Că e târziu…

 

 

Moşii de iarnă

Moşii s-au dus în veşminte de lumină, dincolo de cer,

au ocolit binele pe acest pământ, suferinzi,

în grabă. Sunt departe la Ecuator acum,

la ecuatorul fiinţei, legănându-se în

bărcile Nilului, cutreierând grădina

Edenului cu pas de melc. Moşii nu sunt

trişti, cum îndeobşte credem, noi, aici,

ei duc bucuria noastră de fiecare zi pe

spatele lor noduros şi rănit, şi nu se

plâng de frigul din coşciuge. Se bucură

de bucuria noastră înmiit, în „infinitul dinăuntru”.

Admiră lumânările aprinse în amintirea

lor, naivi şi blazaţi cu statutul de „moş”,

culegând flori în plină toamnă.

Cum de le zicem noi moşii de iarnă?

 

Sunt săraci cu duhul, dar sunt voioşi, întregi la minte,

şi nu se ating, aţi văzut, de nimic. Aşteaptă cu răbdare

infinită Învierea de obşte, se apleacă

în calea noastră ca să ne ţină

mantia, ori – dreaptă – lumina,

dar noi nu băgăm de seamă, suntem

prea neştiutori fără doar şi poate, trecem repede mai

departe, îngânduraţi, prea grăbiţi, ocupaţi cu ale noastre,

dar ei ştiu asta şi nu se supără, nu se irită. Ne

iubesc cu iubirea lor dintâi, aceea care

ne-a adus la fiinţă. Moşii de iarnă sunt

morţii noştri vii, vii de-a pururi, îmbrăcaţi

în hlamide albe, de iască, victorioase în vremuri de cumpănă.

În vitregii. În tulburări. În schisme. Ei rămân morţii noştri

de căpătâi. Moşii de iarnă.

Arhivarii şi prietenii Domnului. Primii, între fii.