Secvenţe poetice în proza rebreniană

Liviu Rebreanu nu a fost poet în sensul strict al cuvântului, dar a cochetat cu poezia pe vremea când era elev în clasa a III-a la Școala nemțească din Bistrița, așa cum el însuși mărturisește: „Eram înamorat de fata unui coșar, elevă de liceu și, urmare a amorului meu înfocat a fost că, într-o vacanță i-am făcut o elegie”, precum și alte poezii de dragoste, rămase nepublicate. Opera lui Rebreanu cuprinde însă numeroase pasaje de-o veritabilă încărcătură poetică. Referindu-se la unul dintre romanele sale, George Călinescu consideră că, „Ion” este opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condițiile generale ale vieţii, naşterea, nunta şi moartea. ... E ca un fluviu american de o măreţie liniştită’’. Nicolae Manolescu numeşte poetica sa, una a ,,realismului esenţelor’’, fiind un mare creator, tocmai prin intuiţia ritmului etern al satului românesc.
Drumul descris la începtul romanului „Ion” nu poate fi altceva decât legătura dintre lumea reală şi lumea ficţiunii, având o semnificaţie simbolică, aceea a vieţii şi a destinului.
„Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegaită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă, însă înaintează vesel, neted mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii- Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua- Mortului, unde picură veşnic apa de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele- Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”
Personificarea drumului cu ajutorul verbelor (se desprinde, trece, spintecă, aleargă, se pierde, urcă, îşi face loc, înaintează, coteşte, dă buzna, dar şi a epitetelor, vesel, neted, brusc), exprimă nerăbdarea acestui personaj, tânăr, sprinten şi dornic să ajungă la destinaţie. Prezentul verbelor amintite sugerează dinamica mişcării personajului, dar şi trecerea timpului, într-un ritm foarte vioi. Cadrul natural este puternic umanizat, iar imaginile vizuale şi de mişcare au un caracter predominant. Drumul porneşte încet (urcă întâi anevoie) şi apoi aleargă, „ca să dea buzna
în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. Întreaga descriere devine o metaforă de excepţie în literatura română. Finalul romanului are acelaşi personaj, înfăţisat însă la o altă vârstă: bătrân,
bătătorit, încolăcinduse leneş, ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros pe care uruie
roţile trăsurii “monotonmonoton ca însusi mersul vremii”. “Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul
de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea
mare şi fără început...” Fiecare structură gramaticală poartă amprenta unor reflecţii existenţiale. Imaginile par coborâte din picturile marilor clasici peisagişti care însufleţesc orice colţ din natură. Acest ritm specific poeziei în proză, dă cursivitate frazei, o interiorizează.În acelaşi cadru poetic se aflăşi fragmentul care descrie hora satului.
Ea deschide şi încheie capodopera lui Rebreanu, având de fiecare dată o altă semnificaţie. În primul capitol, la acest moment important din viaţa satului, i-au parte toate
personajele antrenate în acţiune, iar în final, dansul sugerează ideea că timpul nepăsător acoperă totul; dacă unii s-au stins, alţii le-au luat locul. În context, hora devine un joc al vieţii şi al morţii, al patimilor şi pasiunilor omeneşti: „Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se invâltoreşte, se aşează in straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.
Cu cât Briceag iuţeste cantecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mână, le dau drumul să se invârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcăiele, îşi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite“.
Din nou verbul îşi face prezenţa, având valoare stilistică, înnobilând textul cu autenticitatea sa. Sucesiunea elementelor care alcătuiesc coregrafia dansului întrece orice imagine de peliculă. Verbul este acela care dă sens ritmului şi dinamicii jocului. Expresii ca „poalele fetelor se bolbocesc, colbul de pe jos se învâltoreşte, …flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, ţopăie pe loc, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cismelor“, sunt adevărate bijuterii lingvistice, alături de multe altele, întâlnite în opera scriitorului (personajele bâlbâie, mormăie, fosăie, boscorodesc, stâlcesc, bombănesc, ocărăsc etc.), care creează probleme traducătorilor, pentru că nu găsesc sinonimele lor. Unele pot fi considerate chiar licenţe poetice.
Abundenţa verbelor poate fi observată şi în alte pasaje descriptive, unde rolul lor este de a anima imaginile, de a personifica întreaga natură reunită într-o singură voce: „glasul pământului” și „glasul iubirii”, două metafore de o inconfundabilă valoare poetică: … „pământul părea că respiră, trăieşte; Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, şuşoteau, vorbind, înțelegându-se, bucurându-se; lumina se aprindea; biruitoare şi roditoare; glasul pământului pătrundea;
Scriitorul nu este sărac în privinţa mijloacelor şi procedeelor artistice. Figurile de stil îi sunt la îndemână, asemeni oricărui poet, care vrea să sensibilizeze şi să transmită un mesaj către cititor. El cultivă în aceeaşi măsură, personificarea, epitetul, hiperbola, metafora şi mai ales comparaţia. Pământul este pentru Ion ,,ca o ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbrăţişare îţi zdrobeşte oasele “sau , primăvara zâmbeşte ca o fecioară îndrăgostită “. Eu cred că, Liviu Rebreanu poate fi considerat nu numai un mare scriitor, ci şi un mare poet al peisajului şi sufletului omenesc.