Locuri și obiective emblematice pentru Năsăud, în pictura lui NECHITA BUMBU – membru ASTRA

 

Năsăudul și chiar întregul ținut Năsăudean, încă din cele mai vechi timpuri a beneficiat de o bogată zestre arhitecturală prin construirea de clădiri și amenajarea altor obiective și locuri, care astăzi reprezintă repere de loc, de timp și de istorie.

         În acest context fac referire la artistul plastic – pictorul Nechita Bumbu, de loc din  Nepos, com. Feldru, jud. Bistrița-Năsăud, membru al Cercului Astra oraș Năsăud, care folosindu-și talentul și imaginația inovatoare, făcând recurs la memorie, prin operele sale de artă – pictură, a adus în actualitate prin reconstituire o serie de obiective, unele nu mai există, altele cu destinația schimbată, iar unele mai dăinuie și în prezent: clădiri, biserici, mănăstiri, edificii culturale, mori, vâltori, piuă, zone de agrement, poduri din lemn etc., efortul fiindu-i răsplătit de admiratori prin respect, apreciere și recunoștință.

         Despre Nechita Bumbu și picturile domniei sale au scris prof. Radu Băeș, pr. Vasile Rus, scriitorul Mircea Daroși, Ioan Mititean președintele Ligii Scriitorilor filiala Năsăud, iar distinsa scriitoare și pictoriță Virginia Brănescu, îl face erou de carte, editând în anul 2012 la Edit. Karuna Bistrița cartea intitulată „Duminicile Pictorului Verde”. În loc de prefață în cuvântul de început „Lumina Reflectoarelor” renumitul și valorosul om de cultură Menuț Maximinian strălucește prin puterea de analiză, pătrunzând cu ochii inimii și a frumuseții umane inteligente, în sufletul celor doi artiști dăruiți muncii – creației artistice.

         Citez: „O întâlnire fericită. Virginia Brănescu și Nechita Bumbu. Scriitoarea și pictorul își dau mâna întru frumosul artelor. Virginia Brănescu aduce omul „născut din umbre și lumini” mai aproape de noi.

         Să stăm de vorbă cu el, prin slava scriitoarei, să-l admirăm prin tablourile sale – imagini clare și „spre neuitare și slăvire”, să așezăm cartea pe raftul bibliotecii din dreapta inimii”.

         Revenind la creațiile pictorului Nechita Bumbu care fac parte din ansamblul reconstituirii obiectivelor istoriei îndepărtate ale Năsăudului, despre care s-a scris prea puțin sau nu s-a scris deloc, exemplific doar câteva din ele, fiecare având ca mărturie – tabloul său, plin de lumină și adevăr.

-         Clădirea Bibliotecii Documentare a Academiei, pictată în anul 1990;

-         Biserica Luterană protestantă, pictată în anul 1971;

-         Stația de Radioficare, pictată în anul 1971;

-         Podul de lemn acoperit din Jidovița, pictat în anul 2015 – după o fotografie;

-         Cascada de la Bărduț – Jidovița Năsăud pictată în anul 1971.

         Despre fiecare, un scurt istoric:

 

         CLĂDIREA BIBLIOTECII DOCUMENTARE A ACADEMIEI, ce dăinuie și în prezent, este asemănătoare cu un mic castel, face parte din clădirile reprezentative pentru Năsăud, situată pe artera principală a orașului – Bulevardul Grănicerilor, care duce spre Bistrița.

    

    A fost construită de familia TIȘCĂ, au început construirea propriei case de locuit (vilă), în anul 1910 – terminată în anul 1914.

         În Muzeul Grăniceresc din Năsăud se păstrează „Colecția Iulianei Trișcă”, un fond documentar valoros, care a stat și stă la îndemâna celor ce au dorit și doresc să cerceteze Povestea vilei și a familiei TIȘCĂ. Așa de exemplu prof.univ.dr. Ironim Marțian – Cluj-Napoca, vine cu un material amplu, extrem de documentat, susținut de date precise plecând de la originea familiei și rolul ei în viața socială, cultural-istorică a Țării Năsăudului, intitulat – O DRAGOSTE FRÂNTĂ. „Iuliana și Emil Tișcă (1881-1965), în folosul năsăudenilor”, apărut în Almanahul Cultural Științific „Virtus Romana Rediviva” Nr.21 Cluj-Napoca 2019, apoi istoricul Teodor Tanco și jurnalistul năsăudean Radu Sârbu care în scrierile domniei sale, așază povestea succint, în capitole simple, extrem de edificatoare, din care se desprind următoarele.

         Iuliana Mureșan, descendenta unor familii cu faimă din zona grănicerească a Năsăudului, s-a distins prin implicarea în viața culturală a urbei, ca fiind o cântăreață și pianistă talentată activând în cadrul Reuniunii române de cântări din Năsăud – Casina Română.

         Emil Tișcă, originar din com. brașoveană Moeciu de Sus, după absolvirea Academiei Orientale din Budapesta, s-a stabilit la Năsăud ocupând funcția de șef contabil al Băncii Mercur.

         Cei doi soți erau de aceeași vârstă, s-au născut în același an – 1881, s-au stins din viață în același an – 1965, în luni diferite.

         S-au căsătorit în data de 8 octombrie 1906.

         Primii ani după căsătorie i-au petrecut în casa părinților, până în anul 1914 când s-au mutat în casa lor – la vilă.

         Clădirea a costat o avere pentru acele vremuri, plecând de la cumpărarea terenului la data de 26 iunie 1910 de la proprietarul Iosif Mihaieș, fost magistru de poștă, apoi, plata proiectului cu stabilirea celor mai mici amănunte în realizarea arhitecturii interioare și exterioare și chiar a spațiului verde – ing. PFAUNDLER din Bistriţa, în final totalul cheltuielilor a fost de 36.000 de coroane, fără mobilier și dotări interioare.

         La scurt timp s-a declanșat Primul Război Mondial, Emil a fost concentrat în batalionul II al Regimentului 32 hanvezi de la Bistrița, cu gradul de sublocotenent, participând pe toată durata războiului pe frontul balcanic (decorat în mai multe rânduri), până în 2 decembrie 1918 când s-a întors acasă, la Năsăud.

         Emil Tișcă, contribuie la organizarea Gărzii Naționale din Năsăud în calitate de președinte și comandant, cu grad de căpitan, fiind ulterior numit șef al „Postului de censuri” și comandant al Pieței Bistrița.

         Iese din armată la 28 decembrie 1919 și se întoarce la Banca Mercur din Năsăud, pe postul de director executiv (era un specialist în afaceri financiare cu „învârteli” în domeniul bancar).

         În 1924, în urma falimentului Băncii și problemelor de natură judiciară care au urmat, Emil Tișcă părăsește Năsăudul intrând în serviciul Băncii Românești la Sucursala Brașov, cu detașare ulterioară la Satu Mare, unde avea să-și refacă viața de cuplu alături de Lya de Bogàthy (1904-1974), despărțindu-se de Iuliana în anul 1927. Bancherul Emil Tișcă rămâne la Satu Mare ca director de Bancă până în anul 1940, când pleacă la Brașov, dar înainte de a pleca a luat decizia de a renunța la partea sa din casa de la Năsăud, fiind cedată Iulianei drept compensație pentru acceptul de a divorța oficial, eveniment produs în același an 1940, donația a fost evaluată la 200.000 de lei.

         Iuliana, revenită la numele de Mureșan, neavând moștenitori, a fost obligată de noua orânduire în anul 1951 să găzduiască în vilă Dispensarul TBC din Năsăud – dir. dr. Alexandru Ciurea, ceea ce a determinat pe Iuliana să-și doneze vila în 22 Decembrie 1958 Filialei Cluj a Academiei Române.

         Însă, cocheta locuință (vilă) a fost preluată de Academie de abia după decesul Iulianei, survenit la 16 Iulie 1965, întăbularea fiind operată pe 6 Decembrie 1965.

         După 3 ani, la 19 noiembrie 1968, se inaugurează oficial localul, respectiv ,,Biblioteca Documentară a Academiei”, în care s-a găsit și se găsește încă, un fond valoros de carte, care s-a constituit o dată cu deschiderea Muzeului Grăniceresc Năsăud, la 2 august 1931.

BISERICA LUTERANĂ (protestantă), astăzi nu mai există.

         A fost construită în anul 1929 de către comunitatea sașilor, pe terenul fondurilor grănicerești, care au cedat terenul pe baza unor înțelegeri protocolare, așezată în str. Vasile Nașcu, la intersecția cu str. Tudor Vladimirescu, în spatele Muzeului Grăniceresc din Năsăud.

După anul 1948, Statul a devenit proprietarul terenului, sașii nu și-au revendicat  clădirea și nici terenul, motiv pentru care a intrat în atenția conducerii locale - Sfatul Popular (Primărie), pentru demolare, dat fiind stadiul de degradare avansat și nevoia deschiderii și amenajării străzii Tudor Vladimirescu, obiectiv de care s-a ocupat viceprimarul Octavian Căilean.

În anul 1977 biserica fost demolată, în locul ei s-a construit clădirea Sediului administrativ a Întreprinderii Forestiere - IFET Năsăud în incinta căreia a fost găzduită (chiriași) Întreprinderea Teritorială de Muncă - ITM Năsăud, în perioada anilor 2002 - 2006, condusă de Floarea Catarig și arhiva Fabricii ,,Textila” (INTEX) Năsăud, răspunzător fiind lichidatorul judiciar în persoana d-lui Blaga, având apoi, aceeași soartă și IFETUL, care s-a desființat.

         În prezent, clădirea are nevoie de stăpân, este supusă degradării.

         Sursa de documentare: Monografia orașului Năsăud; muzeograf Ioan Radu Nistor și Floarea Catarig.

STAȚIA DE RADIOFICARE NĂSĂUD

-         Data începerii activității 1952 - 1953

-         Data desființării - 1987

         Clădirea există și astăzi (2020) cu destinație - casă de locuit.

         Este situată la intersecția străzilor Piața Unirii și str. Iuliu Moisil, fosta str. Păcii, în centrul orașului, lângă Școala de Aplicație, cu prelungire spre Întreprinderea Electrica.

         Din corpul clădirii, două încăperi au fost ocupate pentru activitatea de Radioficare: Cabina tehnică în care își desfășoară activitatea operatoarele, de a căror profesionalism depindea reușita transmisiilor, și Stația de Redacție în care lucrătorii (crainicii), aveau pregătit programul pentru realizarea emisiunilor.

Celelalte încăperi din corpul clădirii, erau locuite de proprietar - preot Sonea, care găzduia (chiriași)  fam. Petrache Stanciu (șef  rețele telefonice) și revizorul contabil al URCC-ului Năsăud - V.Sonea, probabil rudă cu proprietarul. Cu anul 1987 proprietar a devenit fam. Câmpean Ioan și soția Maria, astăzi, proprietar este fiul acestora - Flore Viorel cu soția Fica.

         Prin Stația de  Radioficare, prin cele două compartimente, se realiza aducerea la cunoștința populației năsăudene și din încă 18 localități radioficate, prin DIFUZOARE, diverse știri și comunicări cu caracter edilitar gospodăresc, apoi, activități școlare și pionierești (programe artistice - cântece, poezii, teatru etc.), știri sportive etc.

         Știrile locale se transmiteau marți, joi și sâmbătă.

         Emisiunea începea la ora 5 (cinci) cu sloganul - Aici Stația de Radio Năsăud ,,deșteptarea!”

         Operatorii care și-au desfășurat activitatea în Cabina tehnică, sub tutela Poștă - Telecomunicații: Florica Cantor (c. Stanciu), Ioana Morar și Luci  Nășcuț, care a lucrat în Stația de Radioficare din anul 1960 și până în anul 1987 la desființare, fiind transferată apoi în cadrul Poștă ca telefonistă până la pensionare în 1990, este în viață cu domiciliul în Bistrița.

         În Studioul de Redacție s-au perindat următorii lucrători (crainici), angajați permanent, plătiți probabil de Comitetul orășenesc de Partid, ori poate de Sindicat sau Sfatul Popular (Primărie): Edyt Tudorache (soția șefului Securității -Silviu Tudorache), apoi, Grigore Uiuiu din Feldru și Dumitru Nistor, năsăudean str. Tudor Vladimirescu.

         Dumitru Nistor (din relatările soției Maria Nistor), s-a întors din armată în anul 1958, a lucrat o perioadă scurtă la ADAS Năsăud după care începând cu anul 1959-1960 a lucrat la Stația de Radioficare Năsăud până în anul 1970 când s-au întrerupt transmisiile prin Studioul de Redacție, ele fiind realizate în continuare prin operatori tehnici până la desființarea Stației în 1987.

         Precizare: Emisiunile realizate prin Studioul de Redacție, erau susținute de invitați, oameni implicați în conducerea unor Instituții și activități cu caracter cultural-educativ, așa de ex.: prof. Viorel Pălagieș - activit. pionierești, prof. Octavian Ruleanu și eleva Emilia Nistor cu activități școlare ale elevilor, Gicu Ionașcu  și Georgică Pleș cu știrile sportive;  Georgică în rol de comentator de fotbal, îl imita perfect pe renumitul comentator maghiar - SZEPPESY GYŐRGY, erau momente ce făceau deliciul ascultătorilor.

         Trebuie spus că, un rol important l-au avut și Liniorii: Mihai Morar, Necolae Nati etc., care prin întreținerea liniilor de comunicare asigurau funcționarea mijloacelor de lucru ale operatorilor.

         Sursa de documentare: valorificarea istoriei orale și din trăirile proprii: Luci Nășcuț, Maria Nistor, Vasile (Puiu) Clej, Gicu Ionașcu (toți sunt în viață).

PODUL DIN LEMN ACOPERIT DIN JIDOVIȚA

         Pictorul Nechita Bumbu, printr-un efort deosebit, reușește să picteze cele 14 poduri  din lemn acoperite, din zona regimentului de graniță, care au rezistat timpului sute de ani: Năsăud, Ilva-Mare, Ilva-Mică, Beclean, Mocod, Salva, Nepos, Nimigea și Coșbuc. Astăzi mai sunt funcționale 3 (trei) poduri, două la Ilva-Mare și cel de la Coșbuc.

Primul pod acoperit a fost cel din Năsăud, ridicat în urmă cu peste 350 de ani, asigura trecerea peste râul Someșul Mare, spre Bistrița.

         Privind tabloul care impresionează prin forma lui arhitecturală, și prin coloritul potrivit unei astfel de construcții, spiritual, trăiești sentimentul unei alte lumi, altei vieți, plină de trudă, frământări și mister, este formidabil.

         Profesorul Mircea Prăhase, cercetător la Muzeul Județean Bistrița-Năsăud, a studiat podurile din lemn acoperite și spune că, în acele vremuri ,,exista lemn din belșugul, așa că materia primă nu a fost o problemă. Pentru podul din Năsăud s-au folosit cinci sute de stejari aduși tocmai din pădurile sașilor, din Dumitra, unele au rezistat chiar și două sute de ani”.

         În timpul celui de-al doilea Război Mondial au fost distruse 14 dintre ele, Ținutul Năsăudului transformându-se în teatru de război. O parte din poduri au fost refăcute, însă stejarul a fost înlocuit cu lemn slab și nu a mai avut aceeași rezistență.

                   (Ziarul ,,Răsunetul” din 2.03.2018 și 2-3 / 03.2019 pr. Rus Vasile și Mircea Daroși).

 

CASCADA DE LA BĂRDUȚ - ENTRADAM - JIDOVIȚA

         Zonă de agrement amenajată de locuitorii năsăudeni, cu peste o sută de ani în urmă, pe cursul Văii Someșului Mare, în partea de est a orașului, la trecerea imediată peste Someș, pe podul din lemn acoperit, pe șoseaua care duce în localitatea ENTRADAM - JIDOVIȚA, apoi spre Bistrița.

Denumirea localității până în anul 1925 a fost ENTRADAM -  TRADAM, sau ÎNTRADAM  denumire folosită în vorbirea curentă până în zilele noastre de oamenii vârstnici.

         Din 25 septembrie 1925, conform Decretului Regal Nr.2465, se modifică denumirea la patru localități din județ, printre care și la localitatea Entradam, care va purta denumirea  de JIDOVIȚA până în zilele noastre (2020).

         Această așezare era locuită în majoritate de evrei, ceea ce probabil a influențat schimbarea denumirii inițiale.

         Din documentele de arhivă și din Monografia satului Prislop, carte scrisă de col. Ioan Boțan în 2008, editată la Editura Mega Cluj-Napoca sub titlul ,,Prislop - Liviu Rebreanu, Jud. Bistrița-Năsăud  - 615 ani de la atestare”, reiese că la Recensământul din 1870 în localitatea Entradam trăiau 309 locuitori din care 90 % evrei. La Recensământul din 1910 numărul era în jur de 500 - 600 locuitori. Aceștia țineau monopolul pieței Întradam - Jidovița, erau oameni întreprinzători, isteți, cu inițiative în domeniul afacerilor, comercianți, meseriași cu făbricuțe și ateliere de producție și prestări servicii: fabrica de spirt, de cărămizi, morărit, confecții de funii, prelucrarea pieilor, croitorii, magazin alimentar, cârciumă (bufet) etc.

         Dețineau terenuri proprietate prin cumpărare sau ipotecate de la proprietarii care nu-și plăteau datoriile pentru serviciile făcute.

         În localitatea Întradam - Jidovița, se organiza Târgul de animale și produse agricole (cereale), unde se adunau târgarii de pe toată Valea Someșului, de la Rodna și până la Beclean, apoi, Valea Sălăuței etc.

         Revenind la subiect, de ce CASCADA de la BĂRDUȚ? Terenul aparținea grofului BARDOCZI, localnicii i-au spus simplu, la Bărduț! Apariția Cascadei a fost posibilă în primul rând fenomenelor naturale petrecute de-a lungul vremii.

         În lungul Someșului Mare, la baza pantelor, datorită acumulării unor mari cantități de apă, prin afluenți, mai ales la inundații, prin aducerea (vărsarea) unor mari cantități de materiale, au luat naștere reliefuri de acumulare, primele forme de relief fiind dealurile monocline și terasele Someșului Mare.

         Un astfel de fenomen natural s-a petrecut în Zona - la Bărduț, formându-se așa zisa terasă înaltă, (un mic baraj), a cărui perete s-a consolidat cum oamenii au știut mai bine, iar apa prin cădere a format Cascada, la  baza căreia s-a format și s-a amenajat o Scăldătoare pentru oameni, cu împrejurimi pitorești - o Luncă plată frumoasă, locul devenind Zonă de agrement  a orașului Năsăud, frecventată de toți năsăudenii.

         După anul 1936, când în Jidovița s-a pus în funcțiune cea de a doua Centrală Electrică din oraș, prima fiind înființată în anul 1927, cu funcționare în curtea Școlii Normale, de la care s-a aprins primul bec în oraș, s-a trecut la o consolidare mai responsabilă a Zidului de la Cascadă, cu lemn de esență tare, bolovanii masivi, și alte materiale, s-a construit Canalul de fugă și Stăvilarul, asigurând alimentarea cu apă a Centralei Electrice și a Morii de măcinat, cu patru pietre.

         Firma Morii de măcinat, o piatră pe care scrie cu dalta ,,Proprietatea Fondului Școlastecu Centrale CR NASEUDU” iar mai jos, mai puțin descifrabile - e 1851..… MDCCCXII, se găsește expusă la Muzeul Grăniceresc, în două bucăți ( s-a spart pe timpul transportului cu căruța), a fost dusă la Muzeu în anul 1968, de către muzeograful Ioan Radu (Nelu) Nistor și badea Vasile …

         Cât privește electrificarea, din documentele care există (cereri ale oamenilor), în anul 1940 erau străzi în oraș care nu erau racordate la curent (Valea Caselor, Coastei și multe altele).

         De-abia  în anul 1952-1953 se dă în folosință Uzina Electrică a orașului - din Jidovița, când cu adevărat s-a consolidat zidul de la Cascadă în beton, s-a reparat (refăcut) canalul de fugă a apei precum și Stăvilarul, s-a amenajat întreagă zona de la Bărduț, incluzând și Podireiul, a devenit cel mai frumos loc de recreere, distracție în aer liber: baie, pescuit, serbări câmpenești cu diferite ocazii, săniuș și alte manifestări sportive sau de exerciții, loc frecventat de toți năsăudenii zeci și zeci de ani.

         Azi, în Jidovița, Cascada și celelalte puncte de lucru nu mai există.

         Pe parcursul anilor, rând pe rând, și mai ales după anul 1989, după Revoluție, apoi anii 1995, 2000, 2014, toate  obiectivele au dispărut, s-au distrus, s-au demolat, s-au desființat, iar Podireiul și celelalte suprafețe de teren s-au sălbăticit (împădurit, excavat etc.) rămânând în istorie ca locuri clădiri, și obiective măcinate de timp, de întâmplări, de voință  umană, aduse în actualitate, doar prin grija oamenilor de cultură – pictori și scriitori.

         Nechita Bumbu, pe cât de modest și bun, pe atât de talentat și inspirat în creație  - artă plastică!

         Îi sunt cunoscute lucrările inspirate din tradiția de muncă, din viața satului, amintesc doar „Drumul pâinii” 15 tablouri și „Drumul cânepii” 16 tablouri parcurgând prin pictură toate fazele de lucru începând cu aratul pământului, însămânțatul și până la obținerea produsului finit – pâinea și iia (cămașa) țărănească, bucurându-se de mare succes la zecile de expoziții realizate în județ și în țară.

         Nechita Bumbu, un pictor pasionat ambițios și plin de viață, cu dragoste pentru culori, pentru tradiții și obiceiuri, pentru lăcașuri străvechi, natură și oameni, a așezat în sufletul domniei sale și orașul Năsăud, realizând mult mai multe lucrări (picturi), care prin Muzeul Grăniceresc, stau mărturie istoriei trecute și prezente a acestui Ținut.

 

                                                                                                2 Mai 2020         Floarea Pleș - președ. Cercului Astra oraș