Sistemul (26)

Ororile stalinismului, dezvăluite de ruşi în primul rând, după moartea lui Stalin, au contribuit doar pentru moment la ameliorarea imaginii victoriei triumfale a socialismului. Nimeni n-ar fi îndrăznit să presupună măcar adevărul atitudinilor combatante, de dincolo de perdelele de fum. În fapt, stalinismul se infiltrase în coloanele de rezistenţă ale sistemului, de unde nimeni şi nimic nu l-ar fi putut scoate. Cine şi l-ar fi putut imagina pe Nicolae Ceauşescu, în parcursul lui de acaparare totală şi necondiţionată a puterii, că s-ar fi îndoit, o singură clipă, de „justeţea” cauzei sale? Exacerbatul cult al personalităţii, promovat cu obedienţă de întregul sistem în România, reprezenta o etalare monstruoasă a lipsei de pudoare prin care se afişa un stalinism de esenţă pură. La ruşi, abia Gorbaciov s-a eliberat de unele reflexe staliniste. Efectele acestei debarasări s-au resimţit imediat.

Liderul celei mai mari puteri socialiste a ieşit din rânduri şi s-a postat în poziţia pe loc repaus. În aceste condiţii, Polonia s-a sindicalizat şi zidul Berlinului a căzut fără ca sistemul ţărilor socialiste să reacţioneze. Pe români i-a costat şi îi costă scump identificarea unei persoane cu un întreg sistem. Nicolae Ceauşescu a fost un produs şi un reprezentant al unui sistem profund alterat de stalinism.

Greşeala confundării unei persoane cu tarele unui sistem a făcut posibilă venirea la putere a unui aşa-zis eşalon doi, după decembrie 1989 – „Persecutaţii” lui Ceauşescu şi-au văzut visurile împlinite. Nu-i deranja şi nu-i contesta aproape nimeni. Prin mijloace mai îndulcite, adică, aşa cum spun românii „cu mânuşi”, aceştia utilizau aceleaşi metode staliniste în manipularea oamenilor. Reclama defilând alături de minciună au devenit obişnuinţe cotidiene pentru români. Lipsa coerenţei economice şi neruşinatele furturi din apanajul noii puteri i-au făcut pe mulţi să regrete „ordinea şi disciplina” vechiului sistem, cu toate rădăcinile lui staliniste.

Mulţi au uitat prea repede politica împovărătoare a acumulărilor cantitative şi a salturilor calitativă promovată cu ostentaţie de comunişti. Aceasta acoperea cu un cinism rarisim infernala presiune executată asupra majorităţii de un regim ce-şi aroga drepturi nelimitate asupra individului. Unii spun cu nostalgie acum că măcar, de bine de rău tot se mai făcea ceva. Da, se făceau blocuri în care se tremura de frig, se construiam întreprinderi falimentare, se iniţiau proiecte megalomane – gen Casa Poporului ş.a.m.d. Dacă în privinţa acumulărilor cantitative plaja de proiecte avea oarecare acoperire, salturile calitative s-au împotmolit, irevocabil, în raţiile parcimonioase de pâine, carne, ouă, ulei… Trist e doar faptul că tarele sistemului comunist au fost înlocuite în democraţia românească de o deplorabilă ineficienţă. Se recunoaşte cu lejeritate că locul acumulărilor cantitative, care reprezentau circa 30-40 la sută din PIB l-au luat furturile profesioniste care reprezintă cam 30 la sută din investiţii.

Speranţa însă este ultima care moare, chiar şi în România. Stă în puterea românilor să schimbe aceste date. Societatea de consum nu-i raiul pe pământ, aşa cum pretindeau despre ei promotorii sistemului comunist, dar este, totuşi, societatea care dispune de pârghiile necesare prin care să anihileze gravele atentate la esenţa condiţiei umane.

Atâta timp cât cetăţenii alegători ai României se vor lăsa cumpăraţi cu găleţi de plastic şi pachete cu pui congelaţi, ori vor fi ademeniţi de setea de putere a unuia care „ciuruieşte” prin furturi, mimând o atitudine „populară” de beţivan şi petrecăreţ (e de-al nostru, şi-au zis adepţii unui asemenea stil de viaţă, cam numeroşi pe la noi) până când şi această mască a fost, la rândul ei, „ciuruită” de huiduielile nemulţumiţilor, speranţa unor schimbări în democraţia românească rămâne palidă.

La noi, mai mult decât în orice altă ţară est europeană, cu excepţia poate a Federaţiei Ruse, stalinismul şi-a prelungit tentaculele în noua democraţie. Să ne amintim de incapacitatea fostului premier Petre Roman de a purta un dialog cu minerii din Valea Jiului. Refuzul său a dezlănţuit furtuna. Staliniştilor, noţiunea de dialog social le este complet străină. Ei ştiu să ucidă, să înlăture, să strivească. Cu sau fără mănuşi, acestea rămân singurele repere ale unui mod de a face politică nu spre a obţine binele general, ci doar pentru a satisface orgoliile puterii.

Un exemplu concludent de stalinism desuet ni-l oferă şi actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. În cel de-al doilea mandat al său, pentru a obţine frâiele puterii, şi-a îndreptat toată artileria asupra Parlamentului. A izbutit să creeze o majoritate parlamentară prin migraţia unor politicieni de doi bani, din barca opoziţiei în cea a puterii. În racolarea acestora au fost utilizate toate mijloacele, de la mită până la şantaj. Chiar dacă în sondajele de opinie partidul lui Gabriel Oprea nu depăşeşte doi la sută, politica stalinistă a lui Traian Băsescu a dat roade. Opoziţia a fost redusă la tăcere. Este vorba însă doar de o victorie stalinistă a momentului.