Spațiul public

Dacă m-ar întreba cineva de care dintre dimensiuni mă simt mai atrasă, la care mă gândesc constant, pe care mi-o apropii de câte ori am ocazia, pe care o admir și care mă preocupă, aș răspunde fără tăgadă: de timp. Dar timpul e legat de spațiu. Sau invers. Ele sunt împreună, „ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină”… Nici nu știu alte dimensiuni mai invocate. Spațiul și timpul mi-au vorbit mereu pe limba mea, pe înțelesurile mele, m-au vrăjit, m-au atras, m-au preocupat, le-am asimilat ființei mele, de… spațiu și timp. Dar dacă timpul a rămas oarecum același, spațiul se modifică, sub aspectul definirii lui, este invadat de sensuri noi. De la spațiul mioritic, la spațiul cosmic, de la spațiul terestru la cel locuit/ locuibil, de la nevoia de spațiu la frica de spațiu, multe sunt accepțiile spațiului. Dintre toate, recentul, frecventul și agasantul „spațiu public” întrece măsura prin invadarea lui în spațiul nostru retras.
Spațiul public mi se pare un non-sens, pentru că e clar că e deschis, cât vezi cu ochii. Și-a depășit atributele, devenind, dintr-un loc al existenței, un spațiu al comunicării, al dezbaterilor, al punerii țării la cale. Toate se scriu și apar în spațiul public, de parcă am scrie pe aer. Unde se discută problemele? În spațiul public. Unde se lansează dezbateri? În spațiul public. Spațiul public a devenit un fel de Academia lui Iocan din romanul lui Marin Preda, „Moromeții”, un loc unde nu credeam că se pot face întoarceri. Decât literare. Deși depășită, acea „poiană” a dialogului, a controversei, a schimbului de păreri, de cele mai multe ori divergente, ajunge să fie astăzi actuală, prin sfera transmiterii în van, în eter, a informațiilor de orice fel.
Spațiul acesta public a fost inventat pentru a se justifica și fișe ale postului. Există preocupări de a posta în spațiul public, pentru a fi văzută activitatea, pentru a se justifica acțiuni, pentru a vedea câți apreciază, comentează, văd, tac. Spațiul public revoluționează, asigură transparență și, totodată, este mijloc de informare. Nimeni nu poate spune că nu știe, că nu a văzut, pentru că a fost publicat în spațiul public, un fel de publicație de aur a mediocrității.
De unde ne informăm? Din spațiul public. Spațiu ce adună la un loc, televiziune, radio, ziar, internet… Știm cu cât cresc/ scad salariile, pensiile, cum, cât se merge, nu se merge la muncă, prețuri, tendințe, mode, comunicări, evenimente, legi vechi, noi, totul se distribuie ( și dacă merită, și dacă nu merită ) în spațiul public. Adică, e un fel de spațiu cu public, un spectacol, la care asistăm temători, răbdători, nemaiștiind ce ne aduce ziua de mâine, spațiul public de mâine.
De la sensul lui propriu, de spațiu destinat oamenilor, cum ar fi un drum, o plajă, o piață, un parc, spațiul public a devenit loc al intersecției dintre filosofie și sociologie, dintre etică și cultură. Încet, încet, pare a-i lua din sfera timpului, frate de cruce, și a se extinde peste mărimea lui. Opus spațiului privat ( pe care astăzi nu și-l mai dorește nimeni, de vreme ce orice răsucire de călcâi e fotografiată, postată, publică, dezbătută, apreciată… public ), spațiul public preia din gura lumii, din gura satului, de care nu vrei sau nu mai poți să scapi, acele trăsături ce înscriu domeniul în îndoială: anonimat, perisabilitate, neverificarea informației, schimbul rapid între apariții, amestec și harababură. Mai degrabă rămân fixate opiniile din gura satului ( puține, dar valabile ), decât cele din spațiul public, efemer, nestatornic, mutabil, neasumat.
Spațiul public e o falsă expunere. E al nimănui, se retrage când vrea, un reflux dictat, e fără stăpân, sat fără câini. Când mă gândesc la spațiul public, îmi apar prin fața ochilor, afișe, cât vezi cu ochii, de-a lungul străzilor, a orașelor, a continentelor, a pământului, de care nu răspunde nimeni, cu care nu se identifică nimeni, ca niște buruieni crescute din senin. Pe toate gardurile.
Nevoia/ dorința omului de a (se) afișa a depășit de mult reținerea, retragerea, pasul înapoi, statul în banca lui. Iar spațiul acesta public, atât cât mai există, real sau virtual, este și el asaltat cu orice prilej de zgomote verbale, non-verbale. Poate de aici și dorința de a da spațiul înapoi, ca pe un film. Iar din spațiul public de astăzi, cât oare va ajunge/ va rămâne spațiu al memoriei?!...