Spre amiaza Locului ...

Actorului ION FISCUTEANU, căruia duminică, 31 iulie 2011, leagănul natal, Sânmihaiu de Câmpie, îi va întinde în cale covorul de onoare al aducerii-aminte, înspre respect şi dreaptă memorie.

Moto: Ziuă verde, duh de nuc/ toate drumurile duc / unde-i raiul vântului/ dragostei, / cuvântului. / Toate drumurile duc/ către Joia focului, / spre amiaza locului, / unde arde patima, / unde cântă lacrima.

(Lucian Blaga, Toate drumurile duc)

Eu rămân Aici...!

Cu aceste cuvinte se încheia marele spectacol de teatru Livada cu vişini al reputatului Gheorghe Harag, exprimând, într-un şuvoi ideatic, şi o subtilă metaforă a rosturilor Teatrului în viaţa omului. Căci actorul rămâne, pentru totdeauna, Aici, sub magia reflectoarelor scenei, în raiul cuvântului. Actorul Ion Fiscuteanu, Lopahin din Livada cu vişini, e Aici, în largul Teatrului şi în intimitatea lui, venind, la scenă deschisă, cu francheţea replicii: Şi vă mulţumesc la toţi că mă ajutaţi să-mi sparg pustiul. Sincer, singur nu e bine niciodată...Replica aparţine piesei de teatru La mulţi ani, Maestre! a lui Ion Fiscuteanu, păstrată în manuscris şi cuprinsă, de dată recentă, într-un generos act editorial al scriitorului Nicolae Băciuţ, prin Editura Nico. Ceea ce propune, inspirat, Primăria din Sânmihaiu de Câmpie prin acordarea numelui de Ion Fiscuteanu Centrului Cultural din localitate şi dezvelirea bustului Actorului este o rescriere a replicii din La mulţi ani, Maestre!: Sincer, singur nu e bine niciodată...Acum, locul care l-a zămislit, locul acesta şi oamenii lui, sunt laolaltă cu cel pe care l-au trimis în lume să le poarte cu nobleţe numele şi care se reîntoarce în nesigurătate să veşnicească în amiaza Locului. Casa îşi primeşte fiul...

Actorul a fost în amintirea noastră şi este în amintirea noastră, dar trece, subtil, şi în exegeza noastră. Nu vorbim despre actorul şi scriitorul Ion Fiscuteanu doar în vocabulele evocării, cât mai ales în cele ale comentariului exegetic, revăzându-i opera scenică şi literară. Cu atât mai mult cu cât aceasta rămâne persuasivă prin expresivitate artistică şi puterea reverberaţiei, prin fiinţa Duhului. Aceşti îngeri trişti, Noaptea cabotinilor, Svejk, Livada cu vişini, Evul mediu întâmplător, D-ale carnavalului, Năpasta ş.a.m.d., Glissando, Iacob sau Moartea Domnului Lăzărescu nu doar au fost, ci sunt în memoria publicului, întreţinând un continuu afectiv, recreându-se în gândul şi sentimentele spectatorului cu puterea de recreare a capodoperelor. A trăit teatrul şi filmul, viaţa, cu îndârjire şi exigenţă, cu sensibilitate şi mirare, cu discreţie şi demnitate, cu talent şi trudă. Era, în luminile rampei, pilduitor. Dacă arderea nu are loc în numele omului, searbădă artă e teatrul şi umilă artă e filmul părea, mereu, că declamă Actorul. A strălucit la Cannes în 2005, când filmului Moartea Domnului Lăzărescu i se atribuise Marele Premiu. Un apogeu al carierei, după care simţea că nu mai poate juca orice; deşi Actorul purta povara succesului şi aura talentului în cumpătare. Venea spre teatru şi film din Sânmihaiu de Câmpie, de unde a luat omenescul bunului-simţ şi al măsuratei mândrii pentru o viaţă întreagă.

L-am aplaudat pe actorul Ion Fiscuteanu pentru forţa dramatică. Ştia că teatrul are nevoie de structuri umane excepţionale ( a se vedea ideea în scrierile de estetică teatrală ale lui Camil Petrescu), că teatrul ca artă înnoieşte omul, că fără teatru aripile se fac copite. Fiind colegul lui, ca secretar literar al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, i-am apreciat seriozitatea cu care îşi pregătea rolurile, exigenţa şi sensibilitatea prin care despica partitura scenică pentru a-i pune în evidenţă cele mai subtile sensuri. Fiind consăteanul lui, l-am admirat pentru că nu s-a dezis de Sânmihaiu de Câmpie al Bistriţei-Năsăud, pumn de pământ românesc al inefabilului.

La mulţi ani, maestre! este un text dramatic scris cu abilitate literară şi năduf uman, cu remarcabil simţ scenic, cu puţin timp înainte de data morţii, aproape o transpunere scenică a reflecţiei lui Wittmann: Mă sărbătoresc şi mă cânt! Într-un interviu, Ion Fiscuteanu spunea că timpul nu-i mai permite să fie modest. Maestrul din piesă rămâne, totuşi, la un nivel al modestiei, un nivel superior al acceptării tuturor nuanţelor de viaţă. Privindu-se, testamentar, în oglinda Sinelui, Maestrul redescoperă cu bucurie, luciditate, dar şi cu sentimentul vinovăţiei, lucruri esenţiale ale vieţii. Prin rescrierea lor în povestea dramatică, Maestrul le reliefează, deopotrivă, şi Binele şi Răul, spre luare-aminte. Personajul se spune pe el, fără menajamente, judecându-se şi judecând; fiind neiertător cu urâtul lumii, cu prostia şi nesinceritatea. Maestrul are conştiinţa cumpătată a valorii sale în artă. Întrebat Cine eşti? - răspunde: Cine să fie? EU! În dialogul dintre Maestrul şi Soţia Maestrului se conturează ideea datoriei umane de a înmulţi lumina, iar atunci când Prostituata, unul dintre personajele pitoreşti ale piesei, îl acuză pe Maestrul de neîndemânare practică, Maestrul îi răspunde: Eu n-am dus niciodată tava, ci o puzderie de vorbe pline de sensuri. Personajul Maestrul este în căutarea sensului propriului timp, al reexprimării destinului, cu creşterile şi descreşterile lui materiale şi afective, un timp al visului, al aşteptărilor, dar şi un „timp furat” de ceilalţi: Visul vieţii mele a fost să fiu actor, să am un fecior şi să am o maşină. Visul s-a împlinit, maşina a ruginit, copiii au plecat, iar talentul s-a înălţat ca o scânteie, ca un abur pe cer. Trama piesei pendulează între realitate şi vis, ca într-un joc ameţitor de oglinzi. Pe de-o parte Maestrul, omul, şi Soţia Maestrului cuprinşi în avatarurile vieţii, pe de alta Maestrul, actorul, şi celelate personaje, de fapt publicul, desfăşurând o sumbră reprezentaţie teatrală în noaptea Anului Nou. Maestrul priveşte umanitatea viciată, izgonită din rai, de fapt jocul măştilor, îngăduitor sau apostrofând, dintr-un fel de anvon al Judecăţii de Apoi. Creator de lumi, de personaje, îşi priveşte imperfecţiunea propriei creaţii, cu un sentiment apăsător al trecerii timpului, al iubirii devastatoare ce poate anula autenticitatea fiinţei: Eşti rupt în tine şi de tine, îndepărtat de tot şi nu ştii când mai eşti şi dacă mai eşti. Şi prefăcut într-o ceaţă fluidă se topeşte pe dinăuntru mut. Atuncea, Doamne, oare mai exist? Maestrul din La mulţi ani, Maestre! aminteşte de o replică din Zamolxe: M-aşteaptă soarta!

Pe Ion Fiscuteanu l-a aşteptat soarta şi îl aşteaptă soarta. Comentariul exegetic asupra operei lui abia a început, măsurându-i operei intensitatea şi strălucirea; măsurându-i amiaza. Cinste Sânmihaiului de Câmpie că îi deschide Actorului drum de neuitare, într-o duminică a preţuirii, a bucuriei, a mâinii împodobite în pâine şi sare, peste care Cortina să nu cadă, făcându-se tăcere în spirit.

prof.dr. Valentin Marica