Stele şi flori, lacrimi şi morminte!

Pe drumul dorului nestins, privim spre cer şi printre stele îi căutăm pe cei dragi, plecaţi spre o altă lume, mai bună şi mai dreaptă, şi fiecare clipire de stea e murmur de glas duios şi dor nestins.

Privind spre fiecare floare ce acoperă ca o mantie locul odihnei veşnice şi masa tăcerii, îi simţim tăcuţi şi blânzi pe dragii noştri dragi şi printre culori de flori şi curcubeu, îi privim în ochii de altădată, căprui şi verzi, negri şi mari, ca un răspuns şi altă întrebare, „de ce-aţi plecat… de ce-aţi plecat!”

Printre lacrimi de dor şi morminte gătite ca patul de nuntă şi întâlnire cu Hristos, mai stăm de vorbă cu ei, cu dumnealor, cu iubiri stinse uneori înainte de vreme, ca stelele căzătoare şi murmurăm o rugă de iertare şi gând de poezie:

„Că am fost, ori n-am fost cuminţi

Azi când îmbătrânim,

Ne e tot mai dor de părinţi!”