Stima de sine la copiii preşcolari

Fiecare copil are nevoi, dorinţe şi emoţii. De modul în care acestea sunt receptate şi li se răspunde, de experienţele pe care le trăieşte copilul în relaţiile cu persoanele din anturajul său imediat (familie, grup de prieteni şi / sau colegi, educatori) depinde decisiv atitudinea sa ulterioară faţă de viaţă. Educatorul trebuie să fie calm, iubitor şi disponibil pentru a-i învăţa pe copii, de mici, despre valoarea pe care o are fiecare dintre ei, ajutându-i să-şi formeze o imagine pozitivă de sine.

În srânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine. Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înşine, la cât de ,,buni” ne considerăm comparativ cu alţii. Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii.

Există o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la copii şi acceptarea necondiţionată a atitudinii copilului de către educatoare sau adult, în general. Mesajul de valoare şi unicitate transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii. Un eşec nu trebuie perceput ca un simptom al non- valorii, ci ca o situaţie ce trebuie rezolvată. Copiii cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroşi şi au trăiri emoţionale negative, de cele mai multe ori cauzate de experienţe negative.

Pentru preşcolarii mici, sursa cea mai importantă de formare a stimei de sine o constituie aprecierile educatoarei sau ale părinţilor. Mesajele transmise de aceştia sunt interiorizate de către copil, conducând la inocularea sentimentului de adecvare sau inadecvare ca persoană. Eşecul părinţilor în a diferenţia între comportament şi persoană (etichetarea copilului după comportament) conduce la formarea unei imagini de sine negativă. Alte elemente care converg spre acelaşi rezultat negativ sunt: gesturile de interzicere absolute sau nejustificate total, ameninţările cu abandonul (,,dacă nu faci ..., nu te mai iubesc”), diverse deficite ale stilului de relaţionare părinte-copil, educatoare- copil.

La preşcolarii mai mari (6-7 ani), sursa de formare a stimei de sine se extinde şi la grupul de prieteni, la alte persoane din viaţa lor.

Copiii cu stimă de sine crescută reuşesc să facă faţă mai bine situaţiilor şi comportamentelor de risc care ar putea apărea în relaţii interpersonale nesănătoase sau în eşecuri.

Adulţii (părinţi şi educatoare) trebuie să îi susţină în ceea ce priveşte identificarea, exprimarea şi controlul emoţiilor negative prin:

• A-i încuraja permanent pe copii pentru exprimarea propriilor emoţii, construindu- le un mediu sigur, aprobator;

• A-i învăţa pe copii să-şi folosească imaginaţia în exprimarea emoţiilor (,,Ce ţi-ar fi plăcut să-i spui celui care te-a necăjit?”);

• Povestirea unei situaţii asemănătoare trăite de adult (,,Când eram de vârsta ta, mi s-a întâmplat şi mie să... şi am făcut aşa...”);

• A-i învăţa să se accepte pe ei chiar şi când se simt abătuţi sau dezamăgiţi (,,Nu ai câştigat concursul, dar nu a fost vina ta. Cu încă puţin exerciţiu vei fi cel mai bun.”).

Ce trebuie să facă educatorul pentru a dezvolta copiilor stima de sine:

• Să exprime cerinţe rezonabile faţă de vârsta copilului. Nu este rezonabil, de pildă, ca un copil de trei ani să fie certat aspru pentru că a vărsat o cană cu lapte.

• Să planifice din timp activităţile. Când ştie că apar situaţii mai dificile pentru copii, să facă tot posibilul să-i ajute să le depăşească. Dacă anticipează nevoile copiilor, probabilitatea ca ei să fie cooperanţi va creşte.

• Să formuleze clar ceea ce aşteaptă de la copii.

• Să se focalizeze asupra aspectelor pozitive (însuşiri, realizări) şi să le menţioneze.

• Să ofere posibilităţi şi opţiuni copiilor ori de câte ori este posibil; acest lucru dă sentimentul controlabilităţii situaţiei de către ei înşişi şi, ca urmare, se vor opune mai puţin. (Mai avem destul timp să mai spunem o poveste. Vă rog să alegeţi voi care va fi aceea.”)

• Să ofere recompense. Scopul pe care trebuie să-l atingă copilul trebuie să se poată realiza depunând un efort rezonabil. Recompensa nu trebuie să fie exagerată sau extravagantă.

Copiii sunt diferiţi: temperamental, caracterial, atitudinal. Ca atare, nici performanţa lor nu va fi egală în toate domeniile. Este esenţial, aşadar, ca fiecare copil să fie respectat şi susţinut în ritmul său propriu, în transformarea progresivă ce o va înregistra potrivit nevoilor sale. De timpuriu, pentru o evoluţie armonioasă a copilului, mediul educativ trebuie să fie pregătit să se confrunte cu contexte de genul implicat la început, manifestând atitudini constructive comportamental. Dacă în privinţa familiilor nivelul de pregătire poate impune anumite limite, atunci cadrul didactic din grădiniţă are datoria morală şi profesională de a suplini, completa sau continua o acţiune formativă a copilului care să îi construiască acestuia calea optimă de urmat spre o evoluţie pozitivă.

Prof. înv. preşcolar: Runcan Simona

SAM ,,Vasile Scurtu” Parva