Sudul literar via Gherla

Atât sudul literar românesc, cât și manierismul/pitorescul în literatura română au fost, pare-se, de-a lungul timpului teme constante de cercetare pentru Iulian Dămăcuș. Volumul „Manierism și pitoresc în literatura sudului românesc” (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2014) încununează, ca să spun așa, studiul acesta îndelungat și aprofundat, oferind în același timp cititorilor o carte consistentă ce urmărește cu temeinicie temele menționate.
Structurat pe patru capitole, studiul urmărește două aspecte semnificative ale literaturii sudului românesc. Unul îl reprezintă, de bună seamă, opera lui Emanoil Bucuța, autor care, prin opera sa (literară și etnografică) a ilustrat trăsăturile balcanismului literar românesc și, implicit, manierismul și pitorescul specific acestui areal socio-cultural. Cea de-a doua parte a volumului ne apropie de prezentul literaturii, exegetul urmărind felul în care temele urmărite apar la o seamă de scriitori contemporani. Sunt avute în vedere aici creații ale unor autori precum Ștefan Bănulescu, Ilie Sălceanu sau Ovid Dunăreanu. Cu toate acestea, pe parcursul lucrării putem întâlni și numele altor scriitori (Mateiu Caragiale, Fănuș Neagu etc.).
Studiul realizat de Iulian Dămăcuș este riguros condus, acesta utilizând studiul de caz pentru a ilustra concepte complexe, vaste, ce țin de estetic mai mult decât de analiza textului. Toate acestea par să fie puse în slujba premisei anunțate în Argumentul volumului. În plus, același Argument oferă cititorului câteva puncte de plecare prețioase. Cu multă rigurozitate, după cum spuneam, autorul își construiește edificiul cercetării pe un fundament solid din punct de vedere teoretic, definind cu acribie conceptele utilizate, contextualizând și trasând din câteva linii sensul demersului științific, plecând, aproape de fiecare dată de la serioase referințe bibliografice care ilustrează stabilitatea demersului exegetic.
Astfel că obiectul studiului se revelă treptat cititorului în chip exhaustiv. Studiind creația lui Emanoil Bucuța, bunăoară, cercetătorul nu scapă din vedere activitatea consistentă a acestuia din câmpul etnografiei, acordându-i un capitol întreg. Mai mult decât atât, autorul sesizează un aspect deosebit de important aici. Chiar și studiile etnografice, esențialmente științifice, nu sunt private la Bucuța de înfrumusețări ce țin de literatură, acesta estetizând pe alocuri remarci și concluzii științifice cu inserții ce ar aparține mai degrabă literaturii. „Ultimele rînduri nu mai pot fi numite însemnări cu sens documentar despre un anume port, ele fiind literatură în sensul cel mai rafinat al cuvântului”, continuând, pe aceeași pagină: „Se îmbină deci, și aici, precizia și sentimentul, două note care fac plăcută lectura studiilor și conferă originalitatepaginilor de literatură (…)” (p. 29.) Însă absolut fiecare aspect tratat aici este cumva îndreptat înspre ilustrarea manierismului în opera scriitorului citat.
În fond, menirea unui astfel de volum este acela de a identifica o serie de categorii estetice în o serie de texte. Iar aprofundarea și analiza oricărui text capătă, din această perspectivă, valențe vaste, ce țin de o anume rodnicie a semnificațiilor, a simbolurilor. Analizată astfel, literatura de revelă în toată splendoarea sa perenă.
Întocmai stau lucrurile în cazul studiului la care fac referire aici. Exegetul caută în permanență semnificații, înțelesuri largi ale întâmplărilor din romanele avute în vedere, ale imaginilor și obiectelor. Nici maniera personală în care frazează un scriitor sau altul nu este privată de sensuri noi, inedite. Cu minuțiozitate, este pusă sub această lupă fiecare bucățică a operei. Scriind, de pildă, despre o sintagmă dintr-o frază ce apare în romanul „Fuga lui Șefki”, Dămăcuș stipulează, edificator: „(…) complement circumstanțial de loc – cu toate că precizează direct locul, atenuează oarecum saltul de la apă la înălțimea zidului, în ultimă instanță la personaj, care e simbolul unei stări de lucruri și la care, deci, în contrapunerea lui ca simbol nu trebuie să se ajungă direct.” (p. 53)
Ceea ce poate părea divagație la o lectură neatentă este, în fapt, o frântură dintr-o argumentație amplă. Balansul de la particular la general asigură cursivitatea lecturii. De la studiul pe text, migălos, cu creionul în mână la concluziile dezvoltate, plasate în sfere abstracte ale esteticii, autorul își poartă lectorul prin atmosfera aceasta încărcată de mister a unei lumi situate la interferența Occidentului cu Orientul, lume labirintică, mundană și mistică în același timp.
Cartografiind trăsături specifice literaturii din arealul acestea geografic, Iulian Dămăcuș pune în fața lectorului un volum în care, uzitând demersuri comparatiste, ajunge să întocmească un compendiu al felului în care se manifestă manierismul și pitorescul într-o atare formulă literară. Un studiu oportun, ce va servi, nu încape îndoială, cercetărilor literare îndreptate în această direcție și pe viitor.