Trăind printre cărți

Icu Crăciun se dovedește a fi nu doar un prozator valoros, ci și un atent observator al fenomenului cultural-artistic al județului nostru și nu numai. Recentul său volum, „In brevis” (Editura Tipo Moldova, Iași, 2017), confirmă preocuparea minuțioasă cu care prozatorul cercetează noi apariții editoriale, tendințe culturale, biografii etc. În felul acesta, Icu Crăciun se revelă ca o personalitate literară complexă, mereu doritoare de a cunoaște, de a fi la curent și în pas cu vremurile (literare) pe care le traversăm.
Volumul cuprinde, după spusele autorului din debut, „o parte din publicistica literară (cronici de întâmpinare, eseuri etc.), tipărită între anii 2015-2017.” (p. 5). În același timp, surprinzător este și numărul revistelor în care au apărut aceste texte, șapte dintre ele fiind menționate în același scurt „Cuvânt înainte”. Altfel spus, alături de proza pe care o scrie (consistentă și voluminoasă), preocupările de exeget și eseist ale lui Icu Crăciun se profilează la fel de vârtos în aria largă a activității sale literar-artistice.
Mereu atent la felul în care scrie literatură, autorul măierean urmărește cu o cel puțin la fel de mare atenție felul cum sunt scrise alte cărți. Observațiile sale pe marginea volumelor de beletristică revelă aproape de fiecare dată o aplecare riguroasă asupra „cusăturilor”, tonalităților mai puțin evidente, substraturilor textului.
Pe de altă parte, povestea, narațiunea nu este ignorată; dimpotrivă, aspectul acesta îl preocupă în egală măsură pe critic, considerând că orice comentariu al unui volum trebuie să aibă în vedere și narațiunea, precum și felul în care sunt conturate personajele. Scriind, bunăoară, despre un romanul lui Victor Știr, cronicarul notează: „În funcție de anotimp, în afară de fructe și legume, în piața care se aseamănă cu un bâlci aglomerat și zgomotos, pe lângă neisprăviții amintiți mai la deal, se învârt și vânzătorii de miere, de brânzeturi, de plante medicinale, cu biografii mai șterse, anoste, dar și florărese colorate și oameni ai străzii care nu mai știu ce înseamnă să pună capul pe perină, fiecare cu poveștile sale, oricum, adevărate subiecte de romane.” (p. 191)
Alteori, notațiile parvin din câmpul vast al comparatismului literar. Alăturarea celor două fragmente din William Faulkner și Marin Preda ilustrează maniera în care motivul dragostei îndărătnice pentru pământ poate să apară la autori ce provin din spații socio-culturale complet distincte. Apoi, nu mai puțin semnificativ, comentariul acesta (care ar putea oricând face obiectul unui studiu dezvoltat) indică tendința autorului de a-și trece lecturile prin sita comparatismului literar.
Dincolo de varietatea preocupărilor criticului și eseistului (aici), observăm tendința acestuia ce a nu înlătura biograficul din textele pe care le scrie pe marginea volumelor. Este un demers ce ține de o anume formă de onestitate, aceea de a nu omite oamenii ce scriu cărțile pe care le citim. În viziunea lui Icu Crăciun, actul critic nu poate fi iremediabil separat de biografia scriitorului avut în vedere. Uneori, textele pe care le scrie aparțin exclusiv domeniului istoriei literaturii. Alteori, în contextul lucrului pe text, exegetul oferă lectorului date semnificative ce provin din boigrafia scriitorului. Relevant în acest sens este unul dintre textele scrise despre Alexandru Vlad, intitulat, iată, „Despre Alexandru Vlad și cărțile sale” (pp. 51-59), în care analizele pe text se împletesc cu pasaje emoționante în care este evocat scriitorul.
Există pasaje în volum care lasă să se întrevadă prozatorul în spatele criticului. Talentul de povestitor al lui Icu Crăciun se revelă pa alocuri, chiar și în texte în care fac referire la alte cărți și, cu precădere, la oameni de cultură. Este creată impresia că volumele nu sunt doar analizate, ci și „povestite” într-o oarecare măsură. Un episod comic relatat în volumul lui Ion Groșan este redat aici concis, dar cu același efect pentru cititor: „De neuitat este descrierea mesei servită la una din cârciumile capitalei alături de George Țâra și Ioan Buduca, acesta din urmă, însoțit de logodnica sa rafinată, proaspăt sosită din Norvegia. Buduca își dăscălește prietenii, dar și pe Costel, chelnerul care servise și la Continental!, cum să se comporte, dat fiind faptul că aveau între ei o fată atât de stilată. Tustrei sunt stresați, însă, se pare că Ioan Buduca a fost cel mai tensionat, căci voind să taie biftecul, acesta va tăia în două și farfuria (...)” (p. 97) Reacția chelnerului este memorabilă, contribuind din plin la comicul situației și la detensionarea narațiunii.
„In brevis” este o dovadă în plus că Icu Crăciun citește și scrie cu aceeași seriozitate. Pasiunea pentru literatură este incompletă, pare să susțină autorul prin acest volum, dacă ne izolăm de ceea ce scriu ceilalți.