Suntem sau nu suntem singuri în nemărginirea Universului? (1)

        Insistent şi mai tulburător ca niciodată, umanitatea îşi pune întrebarea dacă mai există alte forme de viaţă, eventual fiinţe cugetătoare, în Universul Timpului.

 Dacă misteriosul „Gânditor de la Hamangia”, moaii din Insula Paştelui ori bunicii noştri se mărgineau să privească cu uimire  misterioasa boltă înflorită cu stele, astăzi situaţia e alta. ”Copilul-umanitate” şi-a părăsit leagănul terestru şi-l cercetează cosmic, de la distanţă, prin sateliţi şi staţii orbitale. Şi încă năzuieşte” spre „curtea” sistemului solar. În acest stadiu al creşterii cunoştinţelor şi posibilităţilor, omenirea a realizat o succesiune de formidabile descoperiri, la care abia visa în urmă cu  un secol. Dar...spre ce ne îndreptăm? Ce căutăm?

    Este  aproape o certitudine că în sistemul planetar al Soarelui nu avem fiinţe gânditoare asemenea nouă, deşi spre final de secol XIX, omenirea se entuziasma atunci când au fost descoperite „canalele marţiene” Schiaparelli, (1877), iar britanicul H.G. Wells să îşi scrie romanul (SF) „Războiul lumilor”-ce închipuia un atac al marţienilor asupra Pământului. Se mai speră la o minune, ne exaltăm la vederea unei umbre pe Planeta Roşie, dar   şansele de a afla viaţă aproape de noi par mici sau nule.. Astrofizicienii ar fi fericiţi să afle nu umanoizi, ci măcar forme elementare de mixomicete. Avem o altă perspectivă asupra propriei Galaxii şi am aflat că doar  în Calea Lactee, de care ţinem, există circa o mie de miliarde de....sisteme stelare cu planete aferente, Calea Laptelui fiind abia una din marile grupări celeste galactice.. Între atâtea –practic mii şi miliarde de sisteme şi metasisteme galactice-  mintea omenească se zbuciumă şi azi, socotind că nu e posibil să fim solitari.

  Scrierile religioase, cu deosebire cea mai cunoscută carte a omenirii, Biblia- nu conţin nicio referire la civilizaţii extraterestre şi de peste tot respiră sugestia că acest Univers, în toată nemărginirea lui, este făurit doar pentru umanitate. Fiul lui Dumnezeu, IISUS HRISTOS, Creatorul nostru şi al Universului, Care şi-a asumat şi starea  de om, nu a făcut niciodată vreo referire la alte existenţe  decât la oamenii şi la fiinţele cereşti dintr-un alt Univers, atemporal, ce se află „în lumină neapropiată”-cum se exprima Sf. Apostol Pavel acum două mii de ani (sau Magonia-în termenii unor astronomi de azi). Cutezanţa gândirii omeneşti nu se lasă înfrântă şi aceasta încă de pe vremea când nu dispuneam de resursele tehnologice de acum.. În plin Ev Mediu, lucrarea lui Giordano Bruno(1548-1600) „Despre infinitatea Universului şi a lumilor” afirma cu tărie conceptul că stelele sunt fiecare asemenea Soarelui nostru,  existând un număr infinit de civilizaţii. Chiar în faţa morţii(1600), în faţa cumpliţilor săi vrăjmaşi, Bruno nu a renunţat la crezul său:: „Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui”.După patru sute de ani,Papa Ioan-Paul al II-lea îşi exprima”profunda durere”pentru eroarea comisă împotriva lui Bruno.” Relativ recen, la 13 august 2015, astronomul Vaticanului, Jose Gabriel Funes ne siderează cu afirmaţii că „fiinţe extraterestre există în Univers şi este posibil să aibă suflet”;extratereştri „ar putea exista  şi aş boteza cu plăcere  un extraterestru” şi mai mult, dar fără a argumenta, cum că „aceştia sunt în strânsă prietenie cu Dumnezeu(!?n.n.)”.

  Evenimentele ultimilor ani în controversata problemă a existenţei altor civilizaţii se precipită într-un mod alert şi întrebări noi, ca din negură, se nasc. La aceasta concură câţiva factori majori:

1. Remarcabile performanţe  tehnologice care grăbesc accesul umanităţii în spaţiul cosmic:

  2. Desecretizarea unui număr mare de documente privitoare la fenomenul OZN de către numeroase guverne şi agenţii într-un context în care continuarea secretizarii datelor (eufemistica minţire a publicului) a devenit  imposibilă.

  3. Conştientizarea infinităţii practice a Universului –   Să adăugăm la acestea cercetările de ultimă oră ale microcosmosului, facilitate de tehnici de ultimă generaţie,(cum ar fi – LHC- Marele Accelerator de Hadroni  de lângă Geneva).

    De pe acest piedestal tehnologic, al umanităţii intrate din plin în mileniul  trei, se pune din nou, mai acut, întrebarea:

există alte fiinţe gânditoare în Universul Timpului, pe sutele de  miliarde de stele măcar din Galaxia proprie? Dar dincolo de Calea Lactee? Între atâtea miliarde şi miliarde de sisteme solare, să nu fie oare vreun locşor unde să fie iarbă şi izvoare şi fluturi şi râuri şi zăpezi ca la noi? E o  întrebare coplărească, dar care copleşeşte mointea. Sau poate o fi vreun loc unde să aflăm adăpost de cumva ceva nebuni sau printr-un fatal accident s-ar porni un război atomic şi  o iarnă nucleară? Aceasta ar fi o teribilă problemă. Cum să evacuezi o planetă întreagă? Poate câţiva bogătaşi... Dar unde, Doamne? Căci nicăieri nu vedem un adăpost.

În octombrie 2011, eram deja şapte miliarde de oameni pe această planetă (conform ultimului Raport O.N.U) şi  ar trebui să nu ne simţim nicidecum solitari, sau dimpotrivă, prea aglomeraţi. Şi totuşi, resimţim un acut şi irepresibil sentiment al singurătăţii, chiar dacă suntem în mijocul celor pe care-i iubim şi cre ne iubesc la rândul lor. Omul de astăzi trăieşte dureros această stare, deşi dispune de mijloace infinit mai sofisticate pentru a cerceta cerul (cum ar fi puternicele telescoape terestre sau telescopul cosmic Hubble, giganticul radiotelescop de la Arecibo, Puerto Rico sau cel din China, de câteva sute de ori mai puternic).

  La atâtea mistere şi  interogaţii, se mai daugă una de care ne batem ca de o stâncă: GIGANTICUL UNIVERS TACE. Nicio şoaptă, nicio mişcare inteligibilă, nicio adiere de viaţă, ca şi cum ne-am afla într-un mormânt. Dacă mai sunt alte forme gânditoare, care n-au ajuns măcar la stadiul radiofoniei, am înţelege, iar dacă sunt mult mai avansate tehnologic, pentru ce ne ocolesc? Formula care ne-a dat un pic de linişte a fost aceea că dacă o altă civilizaţie, inferioară nouă ne-ar invada, am putea s-o biruim, iar dacă ne-ar fi superioară tehnologic, am avea folos învăţând de la ei. Teoria că un salt prea mare ne-ar stânjeni libertatea şi nu ne-am putea adapta la un viitor atât de complex, nu stă în picioare, axiomatic. Dumnezeu, Ziditorul omului şi Universului astfel face, ne respectă libertatea şi ne-a rânduit nişte etape  de dezvoltare (numite de noi orânduiri sociale) dar nu pentru că am fi inadaptabili la viitoarele  tehnologii ultrasofisticate, ci fiindcă toată istoria umanităţii e un drum în care fiecare entitate umană este examinată pentru a selecta pe cei ce vor fi capabili să treacă intr-o fază superioară a dezvoltării material-spirituale şi în care însuşi TIMPUL şi SPAŢIUL actual vor primi o radical nouă configurare. Ceea ce noi percepem ca TIMP, mişcare şi succesiune procesuală, nu va mai avea existenţă (conf. „Apocalipsei” -10,5-6).

   În concepţia majorităţii religiilor creştine, Pământul şi Universul sunt opera unui CREATOR infinit în  Putere, Înţelepciune şi Cunoaştere, mai presus de tot ce poate închipui mintea omenească drept existenţă, iar a treia planetă de la Soare, adică noi, suntem o planetă unică şi  leagăn unic al vieţii din Univers. La acesta şi nicăieri într-un alt loc din Univers a coborât Dumnezeu însuşi, a doua Persoană a SFINTEI TREIMI, „să cerceteze Pământul spre binele acestuia”- cum glăsuieşte profetic „Cartea lui Enoh”-singura ce ne-a rămas dinaintea Marelui Diluviu(Potopul).

HRISTOS ne-a dezvăluit destinul la care este chemată Umanitatea şi fiecare om în parte, într-o existenţă superioară şi într-un „cer nou şi pământ  nou”..

   Se pune deci în mod firesc întrebarea: dar sutele de miliarde de stele şi sutele de miliarde de galaxii şi metagalaxii la ce servesc? Pentru ce au fost ele create? Doar ca să alcătuiască cel mai complex şi uimitor orologiu? Doar ca să avem  pământenii, la ce privi noaptea? Sunt doar opera Părintelui ceresc iubitor care le-a făcut toate frumoase şi n-a vrut ca nopţile noastre să fie doar bezne şi tenebere?

   Pentru a pricepe rostul Universului în uluitoarea lui nemărginire, trebuie să vedem mai degrabă  rostul planetei pe care se înşiruie ca într-un cosmic han-– generaţii după generaţii. Constatăm că toate cele pregătite de Dumnezeul Triunic pentru om şi pe care ni le-a dat în stăpânire, binecuvântându-ne („Creşteţi şi vă înmulţiţi i stăpâniţi Pământul...” Cartea Genezei”) sunt un „laborator”, un loc în care omenirea îşi încearcă prin progrese continue puterile fizice şi spirituale. După secole şi milenii de aparentă stagnare (aparentă lipsă de progrese), asistăm de circa trei sute de ani la o dezvoltare tehnico-ştiinţifică exponenţială, pe măsura unui spor demografic de peste şapte miliarde de fiinţe gânditoare. (Se consideră că până la ora actuală, pe planeta Pământ s-au succedat cam 90 de miliarde de oameni, conform datelor EUROSTAT.).

   Dacă acesta este rostul Pământului ca leagăn al civilizaţiei – deci laborator de încercare a puterilor omeneşti- care ar fi scopul creaţiei restului Universului, fiindcă azi suntem siguri că nu este doar unul decoratv pentru iluminiscenţa sa. Tot un laborator în care să se întindă civilizaţia omenească pe măsură ce avansează în cunoaştere?.Dacă sistemul nostru solar este pustiu şi nu trebuie să alungăm pe nimeni (cum am procedat cu indigenii din America şi Australia), îl vom popula noi. Astfel, la ora actuală, savanţii chibzuiesc cum s-ar putea crea condiţii ca omul să se plimbe în cămaşă albă pe Marte sau Luceafăr, cele mai apropiate şi „mai la îndemână” dintre „planetele de piatră”..

    Dincolo de aceste două planete vecine, la care privim peste „gardul cosmic”, celelalte -sau tot ce am putut observa- nu ne permit actualmente nici să cugetăm la o populare a lor, necesitând un enorm salt în capabilităţile tehnico-ştiinţifice.

   Documentându-mă asupra celor mai recente descoperiri din astrofizică (pentru lucrarea ştiinţifică şi poetică „ODISEE SPAŢIALĂ-Călătorie de la Pământ la marginea Universului”) am putut constata că întregul Univers perceput cu mijloacele actuale este profund tulburat, sălbatic, cu genuni şi uragane terifiante, ciocniri şi catastrofe stelare, înfricoşător şi totuşi cu o frumuseţe tulburătoare în tot zbuciumul lui,

    „Căci Marele Meşter ce toate făcu nu e doar Fizician,

     Ci şi măreţ Ziditor.de cereşti frumuseţi.

     O sută de mii de ani-lumină e-n  diametru

     A noastră Cale Lactee- de pildă- de vrei cumva

     Cu gând omenesc s-o străbaţi ori cu nava

     În superluminicul zbor din vremea ce are să vină.”

      Iar toate aceste infinităţi de corpuri cereşti sunt nelocuite şi încă nici nu ne putem închipui cum ar putea deveni propice vieţii în formele pe care le ştim.

     Şi totuşi, secolele ce vor veni ar putea aduce asemenea progrese şi creşteri ale tehnologiei  încât să populăm tot cerul, de la o margine la alta. De la începuturile  existenţei sale, Omul a avut vocaţia de descoperitor. mai întâi al propriei planete, cu mări şi continente, iar azi al sistemului solar în care ne aflăm. Este o certitudine că nu se va opri aici..Vorbind ucenicilor despre sfârşitul istoriei, Fiul lui Dumnezeu, a cărui cunoaştere era desăvârşită, afirmă între altele: „ El (Fiul Omului) îşi va trimite pe îngerii săi şi cu sunet puternic de trâmbiţă vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la un capăt al cerurilor la altul.”

   Acestea nu  le rosteşte un vizionar oarecare, ci însuşi Ziditorul Omului şi Universului, ce ne încredinţează că „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (adică fără să se împlinească”).

   Aşadar, acesta ne este destinul –să ajungem la finele istoriei până la marginile cosmosului (Universul Timpului). Ceea ce nu ştim este dacă vom locui până la asemenea distanţe uluitoare sau dacă numai navele noastre vor cerceta acele spaţii cosmice de frontieră.

                                            x

   La urma urmelor, pentru ce anume sutele de miliarde de stele din galaxie şi din alte galaxii nu ar fi locuite?  Pentru  ce numai noi am fi leagănul vieţii?... Cine face această interogaţie (chiar savanţi cu ştaif ca Stephen Hawking) e dovada certă a unui semn că nu conştientizăm ce este cu adevărat VIAŢA, cât de  complexă este  această vocabulă din trei consoane şi două vocale. VIAŢA nu este doar un amestec misterios de materie, ceva aminoacizi şi alte ingrediente într-un fel de „supă cosmică”. Oricât s-a încercat şi se va mai încerca a genera cumva viaţa în acest fel,  nu s-a reuşit şi nu se va reuşi, fiindcă  viaţa însăşi o putem multiplica, dar nu crea. Aceasta nu este domeniul nostru. De aceea sunt absurde aserţiunile cum că viaţa este rodul unor întâmplări, a unor împrejurări potrivite (pe care noi, cu mintea nu le putem totuşi „potrivi” şi care ar trtebui să răsară altfel pe toate cărările cosmice. Şi chiar dacă, sfidând logica, ar apare de undeva spontan viaţa, cine a creat toate elementele pe care le-am asambla în experienţa noastră?

    Cartea Cărţilor ne spune că Dumnezeu a creat materia Universului aducând-o din nefiinţă, adică din starea de energie de exemplu (deci neperceptibilă), la stadiul de fiinţare (perceptibilă cu simţurile de care dispunem). Fizica actuală afirmă axiomatic azi că materia este energie condensată. Acesta este stadiul la care am ajuns al cugetării ştiinţifice, deşi nu înseamnă că  neapărat aşa a creat Dumnezeu Universul..

   Nu aceasta este însă obiecţia fundamentală în a explica cum apare viaţa ci aceea că nu se poate afla de unde are celula misteriosul element numit INFORMATIA? Dacă  a obţine sau multiplica materia unei celule pare un orizont mai accesibil, elementul numit INFORMAŢIA este nu o proprietate intrinsecă a materiei celulare, ci un factor exterior. Ori aceasta ne duce cu gândul la un Creator, la un izvor al Vieţii, adică la Dumnezeire.

   „La început era Cuvânul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce este făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”- glăsuieşte Evanghelia ioaneică.

  Tot ce este deosebit de complex necesită o organizare, o ordine în succesiune, o procesualitate. Chiar şi o banală convorbire telefonică presupune factori ca cei de mai sus, iar aceştia pretind o raţiune, o spiritualitate, o forţă organizatoare. Tocmai de aceea, punând toate fenomenele posibile în congruenţă spre a obţine cumva viaţa ca rezultantă a unor întâmplări, potriveli bizare şi repetate, excluzând  pe Dumnezeu din Creaţie, eşecul este garantat, făcând doar dovada aroganţei şi infatuării, oricât ne-ar ridica în slăvi lumea cea largă. Oricât  ne străduim, a gândi altfel, Universul nostru, Universul Timpului, este dat doar neamului omenesc. Cât despre cei ce-l supraveghează şi îl au în grijă de la începuturile istoriei până astăzi şi care nu vor să aibă relaţii directe cu noi, vom încerca să vedem data viitoare, cu îngăduinţa domniilor voastre.