Tactul pedagogic specific cadrului didactic

Cu noţiunea de tact pedagogic, a operat până acum cel mai mult ştiinţa pedagogiei, care, aşa cum era şi firesc, a încercat să-i delimiteze şi sensurile. În mod curent, prin însăşi definiţia ei, noţiunea respectivă reprezintă totalitatea caracteristicilor măiestriei pedagogice, măiestrie condiţionată de atitudinea corectă faţă de elev precum şi stăpânirea perfectă, adecvată a tehnicii instructiv-educative.

Deosebirea între aspectul pedagogic şi cel psihologic al noţiunii de tact constă în faptul că, în timp ce pedagogia pune mai mult accentul pe sarcinile instructiv – educative şi pe măiestria cadrului didactic, psihologia relevă necesitatea unei atmosfere favorabile dezvoltării sănătoase, neîngrădite, eficace a personalităţii elevului

Trăsătura cea mai importantă a noţiunii de tact pedagogic este în concepţia cadrului didactic, confirmată de capacitatea de a înţelege elevul, de a fi omenos, de a aprecia corect, de a ajuta şi îndruma elevii, de a manifesta o deosebită grijă faţă de ei, de a ierta greşelile elevului, de a nu-l persecuta, de a nu-i reproşa. Această trăsătură constituie o expresie a „umanismului” în relaţia profesor – elev şi ea poate fi considerată nu numai o caracteristică a tactului pedagogic, ci şi o cerinţă de o deosebită importanţă în relaţiile dintre oameni.

Tactul pedagogic al cadrului didactic se remarcă în mare parte prin respectarea personalităţii elevului. A respecta personalitatea elevului presupune, înainte de toate, a manifesta un interes deosebit faţă de elev, a-i cunoaşte trăsăturile individuale, perspectivele de dezvoltare, adoptând, de la caz la caz, o atitudine diferenţiată faţă de acesta. A respecta personalitatea elevului înseamnă, de asemenea, a-i acorda consideraţia cuvenită, în sensul că profesorul nu trebuie să-l subaprecieze, să-l înjosească, să-şi bată joc de el, să-l ironizeze, să-l umilească, să-i respingă părerile, intervenţiile, ci din contră, să ia în consideraţie părerile acestuia şi să i le respecte.

O particularitate a tactului pedagogic este legată tocmai de relaţia corespunzătoare (pozitivă) cadru didactic – elev, relaţie pe care elevii o apreciază mai ales atunci când profesorul (cadrul didactic) îi iubeşte, este ataşat, legat de ei, trăieşte împreună cu ei necazurile şi bucuriile lor.

Alte particularităţi ale tactului pedagogic au în vedere însăşi personalitatea cadrului didactic, caracteristică ce presupune din partea lui stăpânire de sine, atitudine calmă, echilibrată, cumpătată, sinceritate, loialitate, discreţie.

Tactul pedagogic al cadrului didactic în accepţia elevilor are o sumedenie de caracteristici. Făcându-se anchete elevilor, ei consideră că o particularitate caracteristică a tactului pedagogic este faptul că profesorul vădeşte faţă de ei înţelegere, îi apreciază, este prietenos, uman, manifestă o toleranţă corespunzătoare. De asemenea, elevii consideră, că o comportare cu tact din punct de vedere pedagogic, acea atitudine a profesorului prin care acesta ajută elevul să-şi învingă emoţia, teama şi încordarea psihică în timpul examinării.

O deosebită atenţie trebuie acordată stărilor psihice şi traumatismelor provocate de moartea sau îmbolnăvirea părinţilor elevului. El trăieşte aceste întâmplări foarte intens. Sensibilitatea lui faţă de comportarea celor din jur, şi în special a cadrului didactic, este deosebit de accentuată, pentru că de la aceştia elevul cere, într-o anumită măsură, nu numai compasiune, dar şi o compensaţie pentru pierderea suferită. În această situaţie, ocrotirea, compasiunea, încurajarea, sprijinirea acţiunii de întrajutorare sunt gesturi pe care elevii le preţuiesc foarte mult la cadrele didactice şi le rămân timp îndelungat în memorie.

Alte particularităţi semnificative ale tactului pedagogic, ar putea fi incluse în acea categorie, caracterizată printr-o înaltă măiestrie pedagogică, măiestrie bazată pe o bună cunoaştere a psihologiei elevului.

Rezultatele acestei particularităţi, ale modului cum cadrul didactic procedează cu elevii se concretizează prin: îndrumare, convingere, autoritate, exemplu personal, prin care să atragă elevii la îndeplinirea conştientă, de bună voie, a obligaţiilor şi cerinţelor pedagogice, şi nu prin forţă, prin presiune, intimidare, ameninţare.

O altă particularitate a tactului pedagogic se remarcă prin faptul că profesorul rezolva abaterile, greşelile elevilor, nu numai prin sancţiune, dar şi prin convingere, prin îndrumare, recurgând cu chibzuinţă la măsuri pedagogice pozitive şi negative (la recompense şi sancţiuni bine gândite).

Alte particularităţi ale tactului pedagogic sunt, de fapt acele particularităţi personale umane ale cadrului didactic, pe care acesta le exteriorizează nu numai în relaţiile cu alte persoane, cum ar fi stăpânirea de sine, cumpătarea şi răbdarea. De pildă: „Îmi plăcea foarte mult de profesor, fiindcă nu se enerva niciodată. Prin calmul şi cumpătarea sa se obţinea mai mult decât dacă s-ar fi enervat şi ar fi strigat întruna”.

Este demn de menţionat că unii elevi includ în particularităţile tactului pedagogic şi optimismul, veselia şi simţul umorului.

            Ca o concluzie la cele menţionate mai sus, tactul pedagogic se caracterizează printr-o diversitate de particularităţi individuale, şi deci fenomenul în sine nu poate fi inclus în simple scheme. În general, se poate considera că tactul pedagogic este acela care creează climatul optim desfăşurării activităţii pedagogice a cadrului didactic, activităţii profesionale a elevilor, motivându-le pozitiv necesitatea de a învăţa, felul de a se comporta, ajutându-i să-şi dezvolte personalitatea, să atingă scopuri deosebite din punct de vedere instructiv – educativ, în aşa fel încât să nu pericliteze nici starea psihică a profesorului, nici pe cea a elevului.

Mitrofan, N. (1988), Aptitudinea pedagogică, Editura Academiei, Bucureşti.

Nicola, I. (1996), Tratat de psihologie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Opre, A. (2006), Introducere în teoriile personalităţii, Editura ASCR, Cluj-Napoca.

Prof. Dumitru Rus

Şcoala Gimnazială Vasile Scurtu Parva