Dimensionarea (redimensionarea) personalităţii profesorului

         Profesorul îşi exercită în condiţii determinate şi specifice procesul instructiv educativ. În contextul acestora el îşi operaţionalizează funcţiile şi procedeele psihice. Operaţionalizarea lor se realizează fundamental prin ceea ce poartă numele de aptitudini pedagogice. Aptitudinile pedagogice sunt aptitudini complexe constituite din mai multe aptitudini didactice şi educative subordonate.

         Aptitudinile pedagogice sunt: modele de acţiune pedagogică, interiorizarea şi generalizarea, formarea şi dezvoltarea lor sunt mobiluri ale profesiunii de cadru didactic.

         Profesiunea de cadru didactic se învaţă înainte de a preda în şcoală şi se perfecţionează pe parcursul activităţii de predare –învăţare. În perioada de pregătire în învăţământul superior, viitorul profesor învaţă modele de acţiune educativă prin cursuri de psihologie şcolară, de pedagogie, prin practică pedagogică efectivă şi le interiorizează, ele devenind modele de acţiune asimilate, bunuri proprii pe care ulterior le va folosi în munca la catedră.

         Componenta esenţială a aptitudinilor pedagogice este capacitatea de instruire, care constă în posibilitatea de a organiza materialul de învăţat şi de a-l preda într-o formă accesibilă. Priceperea de a organiza este dependentă de inteligenţa cadrului didactic, de utilizarea ei în selectarea sistemului de cunoştinţe şi abilităţi din materia de specialitate şi în clasificarea şi scrierea lor pentru a putea fi transmise. După cum am văzut, cunoştinţele sunt informaţii condensate despre obiectele şi fenomenele realităţii . A preda – subliniază M. Ionescu – înseamnă a prezenta fapte, exemple modele, exponate etc., a propune elevilor o activitate asupra acestora, adică a-i conduce să le analizeze să le compare deci să lucreze cu acest material – şi să extragă apoi esenţialul, pe care să – fixeze în definiţii, legi, principii etc.

         Capitolul de instruire constă nu numai în organizarea materialului, în predarea lui, ci şi în priceperea profesorului de a-l forma pe elev ca personalitate, de a-i dezvolta activitatea mentală, operaţiile intelectuale, stilurile individuale de gândire, structura capacitivă necesară asimilării ulterioare a sistemului de cunoştinţe şi abilităţi.

         Tactul pedagogic se înscrie ca o componentă esenţială şi specifică a aptitudinii pedagogice. Profesorii concep tactul pedagogic ca pe o abilitate de a înţelege elevii, de-a fi omenos, de a aprecia şi nota corect, de  a da dovadă de exigenţă şi severitate moderată, de a sprijini şi îndruma elevul, de a-i ierta greşelile minore, de a fi drept în acordarea recompensei şi a pedepsei, de a nu-l persecuta, de a nu-i aminti mereu de  o greşeală.

         Elevii, la rândul lor, menţionează: generozitate, înţelegerea sentimentelor de prietenie şi dragoste la tineri, ignorarea micilor abateri, renunţarea la pedeapsă când elevul şi-a recunoscut vina, discreţi în problemele personale sau de familie ale elevului, evaluarea şi notarea obiectivă, de a avea simţul umorului.

         Tactul pedagogic solicită inteligenţa, ingeniozitatea şi afectivitatea în sensul de a acţiona adecvat, suplu şi creator, în vederea reuşitei depline a actului educaţional.

         O dimensiune a aptitudinii pedagogice este empatia. Există două componente ale empatiei: empatia emoţională şi empatia predictivă. Empatia emoţională se referă la participarea profesorului la emoţiile şi sentimentele elevilor, la împărtăşirea acestora, la trăirea lui alături de ei. Ea constă în apropierea faţă de elevi, în pătrunderea în universul lor lăuntric.

         Empatia predictivă rezidă în capacitatea profesorului de a se transpune în psihologia copilului, de a îndeplini ,,rolul” lui şi de a-i prevedea, în limitele unei erori admise, comportamentul ulterior. Acei profesori care sunt apreciaţi ca fiind buni şi foarte buni au indici superiori de empatie predictivă. Empatia predictivă facilitează găsirea modalităţilor  de a menţine concentrată atenţia elevilor la lecţie, de a se face acceptat de elevi, de a echilibra relaţiile cu ei, asigurând astfel condiţii favorabile pentru procesul de predare – învăţare.

         Aptitudinile organizatorice, care întregesc structura aptitudinii pedagogice, nu se rezumă la capacitatea de organizare şi ordonare a materialului de predat. Ele semnifică şi abilitatea de  a organiza, îndruma şi conduce activitatea clasei  de elevi ca grup psihosocial. Munca la catedră necesită programarea timpului pentru fiecare lecţie dar şi pentru  fiecare semestru sau an. Trebuie organizată de asemenea evidenţa şi controlul activităţii elevilor, precum şi corecta evaluare a rezultatelor acestor activităţi.

         În structura aptitudinii pedagogice se include şi componenta educativă. Unii autori pe bună dreptate vorbesc despre ,,aptitudini educative”, diferenţiindu-le de ,,aptitudinile didactice”, pe care le-am analizat mai înainte. În ,,aptitudinile educative” sunt incluse abilităţile pentru: formarea convingerilor morale, civice, estetice, etc.; exercitarea de influenţe asupra vieţii afective a elevilor (provocate de emoţii şi sentimente puternice); formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită morală, patriotică, civilizată; exersarea şi educarea trăsăturilor de voinţă şi caracter; organizarea şi desfăşurarea activităţii la clasă şi în afara ei; evaluarea şi autoevaluarea activităţii educative desfăşurate de profesor .

         O altă componentă importantă a aptitudinii pedagogice este capacitatea de a comunica cu clasa. Acest act comunicaţional priveşte mai întâi, după cum am văzut, abilitatea profesorului de transmite pe cale verbală sistemul de cunoştinţe şi priceperi, procedând astfel încât actul comunicării să fie viu, atractiv, dinamic, expresiv şi nu unul plicticos, neinteresant. De conţinutul şi fluenţa verbală depinde în măsură importantă calitatea predării cunoştinţelor.

         Dar profesorul nu transmite elevilor doar informaţii. El stabileşte cu clasa şi un contact psihologic, realizează cu elevii o comunicare cognitivă, dar şi una afectivă. Dacă stăpâneşte temeinic materialul de predat, pe parcursul lecţiei el urmăreşte îndeaproape modul cum sunt recepţionate informaţiile, cum reacţionează elevi, apreciind acest lucru după privirea lor, după mimica şi pantomimica pe care le afişează, după faptul dacă sunt sau nu preocupaţi de altceva. Profesorul ideal trebuie să aibă mereu un feed-back al activităţii sale instructive şi educative, pentru a păstra permanent sub control bunul mers al acesteia .

         Aptitudinile pedagogice, ajunse la un nivel superior de dezvoltare au şi o importantă componentă creatoare, care constă în capacitatea de a produce idei şi de a descoperi noi metode şi procedee didactice caracterizate prin noutate şi valoare sau utilitate pentru procesul de învăţământ.

         Componenta creatoare a aptitudinii pedagogice apare ca o formă de nivel înalt a înzestrării educaţionale care poartă numele de talent pedagogic. Noutatea se referă la distanţa care separă în timp un produs de cele precedente, iar originalitatea denotă din raritatea produsului, infrecvenţa sa statistică. Pentru ca un produs să fie considerat creator el trebuie să se caracterizeze necondiţionat prin noutate şi originalitate, dar şi prin valoare socială. În învăţământ produsele creatoare sunt numite să însemne o desprindere de rutină şi obişnuinţă, un prilej de a regândi idei, teme, proiecte de lecţie obişnuite într-un mod nou. Sistemele şcolare sunt sisteme ,,deschise”, adică receptive la perfecţionări şi înnoiri. S-a constatat că, cu cât vechimea unui profesor la catedră este mai mare cu atât şansele introducerii unor noutăţi sunt mai reduse.

         Componentele psihologice ale aptitudinii pedagogice sunt: orientate şi structurate într-un anumit mod, conferind aceste aptitudini un caracter specific, care o înscrie în dimensiunile fundamentale ale personalităţii profesorului.

Cristea, C. (1998), Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Ionescu, M. (2005), Instrucţie şi educaţie, Editura Vasile Goldiş University Press Arad.

Iucu, R. B., Pânişoară, I., (2000), Formarea personalului didactic. Raport de cercetare I şi II, coord. Lucia Gliga, ediţia a II-a, Editura UMC S.R.L. , Bucureşti.

Marcus, S., David, T., Predescu, A. (1987), Empatia şi relaţia profesor-elev, Editura Academiei, Bucureşti.

Pânişoară, I. O. (2004), Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi.

Prof. Dumitru Rus

Şcoala Gimnazială Vasile Scurtu Parva