Teodor Tanco: „Cred în cuvânt ca în Dumnezeul care ni l-a dat”

Prolificul scriitor Teodor Tanco s-a ţinut de cuvânt când, în 2005, a anunţat că romanul autobiografic „Cândva mă voi întoarce acasă” este proiectat în patru volume. Ei, bine, în 2010, i-a apărut şi al IV-lea : „Acasă, la Monor?”; primele trei fiind: „Tinereţe pribeagă” (2005), „Refugieri prin ţara mea” (2007) şi „Depărtări şi îndepărtări” (2009). Pentru aceste patru tomuri, dar şi pentru întreg scrisul beletristic, autorul a fost onorat în 2010 cu premiul „Opera Omnia” de către Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj.
În volumul I, scriitorul evocă cu nostalgie: anii copilăriei cu primii ani de şcoală primară, înstrăinarea de satul natal, înstrăinare care a lăsat urme adânci în sufletul copilului inocent, începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, perioadă când a fost licean la Năsăud şi Bistriţa, pregătirea plecării în România liberă în urma consecinţelor ruşinoase ale Dictatului de la Viena, experienţe dramatice descrise când cu patimă, când cu detaşare, care îi vor maturiza gândirea şi comportamentul specifice adolescenţilor rebeli. Menţionez că acest prim volum a obţinut în anul publicării (2005) „Premiul pentru proză” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
Volumul al II-lea ne revelează un Teodor Tanco licean la Turda, Brad şi, în final, la Blaj, intervalul când acumulează alte experienţe sociale, când constată că ţesătura realităţii devine mult mai complicată, când toate personajele trăiesc dramele refugiaţilor ardeleni, însinguraţi şi supuşi destinului injust.
În volumul al III-lea, ne aflăm din nou în anii refugiului blestemat de românii din Nord-Vestul Transilvaniei; viitorul scriitor este încă normalist blăjean, revoltat împotriva programelor riguroase şi severe, dar şi ale constrângerilor aspre din internat, obsedat fiind de amintirea iubirii meteorice, la prima vedere, pentru basarabeanca Maria Elena (Marilena). Visătorul aspirant de intelectual cu mintea disciplinată îşi petrece sărbătorile de iarnă ale anilor nefaşti 1943 – 44 la Vatra Dornei, după care se reîntoarce la Blaj, hotărât să-şi continue studiile. La începutul lui august 1944, tânărul peregrin mai încasează o lecţie aspră de viaţă: i se refuză paşaportul de întoarcere pe 30 de zile în Monorul natal, deşi îşi făcuse fel de fel de scenarii legate de întâlnirea cu cei dragi de acasă, părinţii şi apropiaţii familiei.
În volumul al IV-lea, proclamaţia către ţară a regelui Mihai I din 23 august 1944 cu privire la ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediat încetarea războiului cu Naţiunile Unite” este auzită de pribeagul Tanco la Blaj; deocamdată nu este implicat decât afectiv în probleme sociale, dar, încetul cu încetul, i se va contura o personalitate matură, chiar dacă la învăţătură nu se situează printre premianţii clasei. În momentul când primeşte o armă şi este pus alături de alţi tineri şi bătrâni ai Blajului să apere obiective strategice cu preţul vieţii, mentalitatea lui este bulversată total; iniţial, socotise că nemţii vor elibera Ardealul de Nord (unde se afla şi satul său natal) în urma Arbitrajului de la Viena, crezuse în războiul sfânt împotriva sovieticilor necredincioşi, apoi, este pregătit sufleteşte să lupte împotriva nemţilor, deoarece a fost amăgit că ei sunt salvatorii refugiaţilor ardeleni. Moartea nu-l înspăimântă, însă se ruşinează că va trebui să tragă în oameni necunoscuţi., aceasta este justificarea pe care şi-o aduce propriilor sale principii. Ştirile devin din ce în ce mai contradictorii. Pentru a se feri din calea armatei germano-maghiare, o bună parte din locuitorii Blajului, printre care şi unchiul şi mătuşa sa Cordiş, împreună cu copiii şi tânărul Tanco, se vor refugia cu toţii spre Sibiu. Două săptămâni se vor opri în satul Cergăul Mare, la familia Dumitruş. Aceasta este cea de-a treia băjenie, în doi ani, de când a părăsit Năsăudul şcolar; ca peste tot, pe unde a umblat, nu lipseşte, fireşte, o nouă experienţă erotică.
Deşi ne aflăm îl plin război, când este vorba de şcoală, viaţa decurge aproape normal. Singuraticul elev Tanco îşi dă examenele de diferenţă în particular la liceu pentru a se putea înscrie şi la facultate; puţină lume ştie că, până la apariţia noii legi a învăţământului, dacă erai elev la Şcoala Normală, nu aveai voie să te înscrii la facultate numai dacă absolveai un liceu, astfel că autorul era în 1944 într-a şasea la liceu şi într-a şaptea ca normalist.
După doi ani, două luni şi zece zile, în drumul spre Monorul natal – mult visat în pribegie -, refugiatul Teodor Tanco se opreşte la spitalul din Reghin, unde se afla tatăl său, Simion, rănit, victimă a inamicului în retragere. Întâlnirea este de un dramatism cum numai în tragediile antice o întâlneşti; aidoma este şi cea de-acasă, cu mamă-sa.
Cu toate că, la radio, se anunţase 25 Octombrie, ziua eliberării României de sub nemţi şi unguri, după doar 2 nopţi de şedere în Monor, elevul Tanco – învăţat deja cu foamea, setea, frigul şi suferinţa morală - este nevoit să pornească în al 4-lea refugiu, cam confuz, luând, din nou, drumul spre Blaj; scânteia răfuielilor dintre maghiari şi români încă nu se stinsese, iar ocupantul sovietic se dovedeşte a fi identic cu cel de dinainte. Pentru prima dată, la cei 19 ani, Teodor Tanco ia atitudine împotriva Comandamentului Sovietic şi cere public eliberarea basarabenilor refugiaţi. Protestul său, deşi singular, demonstrează că viitorul scriitor se maturizase civic. Ştiind că va fi exmatriculat, se retrage de la şcolile Blajului întorcându-se din nou la Monor.
Volumul al IV-lea se încheie cu arestarea dârzului şi onestului elev Tanco de către soldaţii sovietici (arestare total absurdă, ca-n „Procesul” lui Kafka) şi evadarea sa spectaculoasă.
În ciuda faptului că această teatrologie cuprinde amintirile şi memoriile scriitorului Teodor Tanco, ea poate fi considerată şi un omagiu, dar şi o comemorare a celor care au trăit anii blestemaţi 1940 – 44 ai refugiului din Ardealul de Nord, astfel că nu sunt întâmplătoare vorbele scrise la începutul fiecărui volum: „Se dedică celor din neam plecaţi în lume (la şcoli şi în războaie)”.