MONORUL DOMNULUI TEODOR TANCO

În ziua de 4 august, a. c., însoţit de prietenii mei: Liviu Păiuş, Iacob Naroş şi Sandu Al. Raţiu, am participat la festivităţile culturale şi omagiale din comuna Monor la invitaţia distinsului om de cultură Teodor Tanco, sufletul manifestărilor care s-au dovedit a fi cu adevărat regale. Programul din ziua de sâmbătă, 4. 08. 2012, a cuprins: 1. Inscripţionarea Muzeului Literar şi Memorialul „Teodor Tanco”, 2. Sesiunea ştiinţifică, literară şi istorică şi 3. Lansarea cărţii „Soldaţi fără arme” de Teodor Tanco, ediţia a III-a.
Despre trecutul istoric al monorenilor eram destul de informat graţie dialogurilor purtate, nu o dată, cu scriitorul Teodor Tanco, dar şi lecturilor mele în domeniu. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit, vizitând Muzeul, a fost faptul că am aflat că acest sat grăniceresc a dat până la ora actuală 14(!) doctori în ştiinţe; îi amintesc aici, în ordinea obţinerii doctoratului, în semn de preţuire pentru munca şi contribuţia lor la propăşirea neamului românesc: dr. Paul Tanco (1843-1916), dr. Petre Neagoş (1848-1930), dr. Aurel Moldovan (1859-1930), dr. Constantin Titieni(1872-1932), dr. Ioan Titieni (1877-1919), dr. Petru Titieni (1880-1915), dr. Valeriu Seni (1884-1936), dr. Laura Seni (1886-1961), dr. Laurean Someşan (1901-1986), dr. Teodor Tanco (n. 1925), dr. Ilie T. Echim (1909-1984), dr. Teodor Echim (n. 1950), dr. Simion Drăgan (n. 1963), dr. Fănuţa Pop (n. 1971) şi dr. Iacob Cismaş (n. 1970). Merită apreciat şi faptul că una din sălile Muzeului este dedicată în exclusivitate cărţilor autorilor născuţi în judeţul Bistriţa-Năsăud.
La sesiunea ştiinţifică au luat cuvântul, printre alţii, năsăudenii astrişti: prof. Ioan Seni, preşedintele Despărţământului Bistriţa-Năsăud, dr. Ioan Tutula, dr. Gheorghe Pleş, prof. Grigore Marţian, juristul Pompei Raus, istoricii V. Lechinţan, Viorel Rus, prof. Liviu Păiuş din partea Rodnei etc.
Romanul istoric „Soldaţi fără arme” (adică intelectualii din Ţara Năsăudului care şi-au folosit – de-a lungul timpului – ştiinţa lor de carte pentru drepturile românilor) a fost prezentat de scriitoarea clujeancă Hanna Bota, după cum a fost revizuit şi adăugit pentru ediţia a 3-a şi tipărit de autor la editura „ Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2012, cu o prefaţă scrisă de Gelu Neamţu şi o postfaţă a regretatului profesor Octavian Ruleanu, ambele preluate de la ediţia a 2-a. Dedicaţia din fruntea volumului ţine loc de motto şi pregăteşte întrucâtva eventualul cititor al temei tratate: „Închin această carte memoriei tatălui meu Simion Tanco şi strămoşilor ştiuţi şi neştiuţi care, lucrând, luptând şi învăţând, au slujit şcoala românească şi Regimentul II, Districtele grănicerilor năsăudeni, ţara, până azi şi până la jertfa supremă”.
În ciuda părerii istoricilor cum că anul 1848 a fost anul revoluţiei şi pentru românii transilvăneni, eu rămân la convingerea că pentru sătenii din cele 44 de comune grănicereşti ai Regimentului II năsăudean a fost anul unui război civil barbar şi inutil între români şi unguri, românii alegându-se cu mii de morţi şi pagube imense. De altfel, dl. Teodor Tanco m-a convins încă o dată de acest adevăr prin obiectivitatea cu care a prezentat întâmplările dramatice îndeosebi din iarna şi primăvara anului 1849 în Monor, simbolul jertfelor, când numeroase familii au trebuit să-şi îngroape morţii, de la Şofronia lui Nicolae Tanco, o „pruncă” de trei luni, năduşită de rebelii maghiari, până la Acsinia lui George Ilieş, femeie de 80 de ani, lovită şi bătută crunt de unguri. Dintre cei aproximativ 100 de copii rămaşi orfani de unul sau ambii părinţi, 7 aparţin celor două familii Tanco – atât mama, cât şi tatăl fiind ucişi, ori unul dintre ei – ceea ce-l determină pe locotenentul celibatar Petre Tanco, veteranul invalid din revoluţie, să-şi asume pentru doi dintre ei creşterea şi şcolarizarea lor la Năsăud; cei doi se numesc Todor (rămas fără tată) şi Paul Tanco (fără amândoi părinţii), primul devenind învăţător prin concurs în satul Cetez, de lângă Şimleul Silvaniei, iar ultimul ajungând întâiul doctor român în matematică din Transilvania, reprezentând cu cinste şi onoare toată suflarea din satul său natal oriunde l-a purtat destinul. De altfel, soarta celor doi tineri va fi hotărâtă nu numai de locotenent, ci şi de alţi doi dascăli: Vasile Naşcu şi Moise Panga. În consecinţă, Paul va urma întâi Gimnaziul evanghelic german din Bistriţa (cursurile inferioare) unde, pe lângă română şi latină, va învăţa să vorbească fluent germana şi maghiara. Reîntors în satul natal, în care va rămâne aproape doi ani, trăieşte o iubire meteorică cu Ioana, o fată frumoasă şi isteaţă, dar neşcolită, după care îşi va continua studiile superioare la Blaj, apoi la Viena şi Graz pentru a-şi desăvârşi învăţătura „în studiul matematicului şi fizicului”, devenind, aidoma autorului, un pribeag printre cărţi, iubitele dintotdeauna ale amândurora; la Viena, va avea ocazia să cunoască viitorii cărturari de vază ai României, de la Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, la Vasile Lucaciu, Artemiu Publiu Alexi, Grigore Silaşi, Constantin Moisil, Ioan Mălaiu şi mulţi alţii. La Graz, prietenia dintre el şi posesiva pictoriţă Helga se cimentează şi mai mult şi tot aici va cunoaşte alţi români veniţi să-şi desăvârşească studiile, „să suie dealul cel mai înalt al învăţăturii”. Cu diploma de doctor în matematici („arte liberale şi matematici”) în buzunar, obţinută în 14 decembrie 1872, Paul Tanco hotărăşte să se întoarcă în Districtul autonom năsăudean, renunţând la iubirea austriecei şi la profesoratul de la Universitatea „Carol Francisc”, preferând să-şi facă datoria faţă de neamul românesc din mijlocul căruia plecase.