TEODOR TANCO – “CÂNDVA MĂ VOI ÎNTOARCE ACASĂ”

Am primit, recent, cel de al patrulea volum al tetralogiei, „Cândva mă voi întoarce acasă” al

venerabilului şi talentatului scriitor, Teodor Tanco, pe care îl numeam cândva cronicar al Ţării Năsăudului. Mi-am dat seama, în timp, că atributul „cronicar” este limitativ fiindcă prin scrierile Domniei Sale a depăşit nu numai graniţa judeţului, ci a trecut Carpaţii şi chiar Prutul, cuprinzând în cărţi întreg teritoriul României dodoloaţe, cum o numea copilul Lucian Blaga în anul 1918. Ajuns la o frumoasă vârstă biologică şi spirituală, scriitorul Teodor Tanco a încredinţat tiparului 45 de volume, începând cu jurnalul „Un om în halat vişiniu”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968 şi până la „Viaţă şi Literatură, auto-biobibliografica, 85, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010”.

Impresionanta operă a Domniei Sale cuprinde proză, teatru, memorialistică şi un admirabil „Dicţionar literar 1639 – 1997 al Judeţului Bistriţa-Năsăud, autori – publicaţii – societăţi, Editura „Virtus Romana Rediviva”, Cluj Napoca, 1997. Numai pentru culegerea şi prelucrarea, vastului material documentar inclus în cele şapte volume intitulate „Virtus Romana Rediviva”, spunea odată, că a depus o adevărată muncă de miner. Faptul că şi-a ales pentru acest serial despre spiritualitatea Ţării Năsăudului deviza sfântă Virtus Romana Rediviva, înscrisă cu litere de sânge pe drapelul Regimentului al II-lea de graniţă şi în numele Societăţii de Lectură a elevilor Gimnaziului Public Superior Românesc Greco-Catolic din Năsăud spune totul despre ataşamentul şi dragostea faţă de istoria locală a urmaşului de grăniceri şi membru al unei familii care a dat ţării oameni de cultură şi de jertfă pentru mai binele obştii de pe aceste legendare meleaguri. De aceea este pe deplin motivată şi onorantă hotărârea Consiliului Local Năsăud de a-i fi acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Năsăud.

Jertfe a suferit această familie şi în cel de-al doilea război mondial când Florean, unul dintre membrii ei a fost dat dispărut pe câmpul de luptă din Moldova. Un alt apropiat al familiei Tanco, Ilie, s-a retras în pădurile Monorului cu mai mulţi monoreni, „de unde trimitea date despre ce se întâmplă în spatele frontului”. Unul dintre aceştia este ucis de „vânătorii de capete unguri”, în schimb „partizanii” români îi cruţă viaţa unui soldat neamţş căzut prizonier în mâinile lor, când acesta le arată fotografia cu fiii săi.

Tot în anul 2010 a apărut şi romanul, „Cândva mă voi întoarce acasă”, subintitulat „Acasă, la Monor?” În acest subtitlu virgula şi semnul întrebării au valoare de simbol pentru etapa finală a unui drum de muncă şi de luptă pe care îl dorim să fie cât mai îndepărtat. Acest volum apărut în colecţia „Romanul românesc al secolului XXI” se înscrie în specificul prozei scriitorului Teodor Tanco, care ne-a încântat cu romanele documentare, istorice şi biografice, cu eroi reali din cadrul familiei Tanco, precum „Soldaţi fără arme”, Editura Dacia, Cluj, 1973, „Fana”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, „Studenta”, Editura V.R.R., Cluj-Napoca, 1995, „Desdemona”, Editura V.R.R., Cluj-Napoca, 2000.

Subiectul volumului patru al tetralogiei este structurat pe întâmplările personajului central, relatate la persoana întâi, petrecute în vara şi toamna crucialului an 1944, în orăşelul şcolilor, Blaj, situat în inima Transilvaniei şi a românilor luminaţi de cărţile sfinte şi laice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene, catalizatoare a învăţământului şi culturii naţionale. Este o vară bogată în întâmplări cu iz de aventură adolescentină şi erotică, cu amintiri despre oameni şi locuri dragi, dar şi despre dramele şi nenorocirile cauzate de războiul aflat în al patrulea an al desfăşurării sale. Într-o zi când elevii nu mai lucrau la „ferma agricolă a Şcolii Normale şi cea a Mitropoliei Greco-Catolice”, eroul se decide să facă o baie în Târnava. Momentul îl face să scruteze cu gândul trecutul: „Mă arunc, după ce fac paşi destui până ce apa îmi ajunge la brâu, nu-i mai adâncă pe lăţimea dintre maluri. Mai mult mă bălăcesc decât înot, ca să mă laud cândva că m-am scăldat după Eminescu… şi după prietenul lui de la Viena, Paul Tanco din Monor”.

Aflat în refugiu în zona liberă a Transilvaniei, eroul trăieşte momente de intensitate maximă cu o frumoasă Silvie, care ar fi putut continua studiile secundare, dar din cauza averii se mulţumeşte să înveţe şi să practice croitoria. Sau cu inteligenta şi descurcăreaţa Oana, care ar fi putut fi o bună dăscăliţă, dar din cauza sărăciei părinţilor se căsătoreşte, la o vârstă fragedă, cu un om cu stare materială bună. Printre trăiri sentimentale pasionante îşi aminteşte de iubiri trecute, de Maria Elena, de Lucia sau de Lya din Ţara Dornei. Reveriile de vacanţă sunt tulburate de comunicatele de pe front: „Cu începere de la 19 august inamicul atacă puternic pe tot frontul românesc, lupte violente sunt în curs, în zonele: Sodomeni, Heleşteni, Podul Iloaiei (şi inima-mi tresare – acolo-i Florean), Iaşi sud-vest Tighina. Aviaţia inamică a bombardat puternic Constanţa şi Sulina”. Eroul principal trăieşte puternic actul de la 23 august 1944 când regele Mihai I citeşte istorica „Proclamaţie către ţară” în finalul căruia rosteşte fraza cheie: „Ordon Armatei şi chem Poporul să lupte…” Urmează o noapte eroică lângă calea ferată alături de civili şi soldaţi care urmăreau eventualele mişcări ale armatei germane şi maghiare.

După eliberarea Transilvaniei de Nord, eroul se întoarce pentru scurt timp în Monorul natal, dar ni cauza evenimentelor tulburi este forţat să se reîntoarcă la Blaj. Însă pentru scurt timp, fiindcă ameninţat cu exmatricularea îşi cere transferul la o altă şcoală şi se întoarce spre casă. La Reghin este reţinut de soldaţi ruşi şi internat într-un lagăr din care au fost deportaţi evreii. Şi acest loc are un rol simbolic, fiindcă ţara întreagă a devenit, imediat după război, un fel de lagăr păzit de ruşi, cum reiese din „Convenţia de Armistiţiu între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite” pe care autorul cărţii o comentează cu ironie îndreptăţită.

Riscând enorm, eroul central evadează din lagăr, urmărit de gloanţele soldaţilor, sugerând pericolele şi neplăcerile trăite de multe ori în viaţă. Într-o căruţă apărută, ca din întâmplare. se îndreaptă spre o direcţie neprecizată fiindcă romanul se încheie brusc: „A venit ora, de moarte ori de libertate… de glonţ ori viaţă…

Căruţa în alergare o ia în altă direcţie, îndepărtându-se de locurile unde se aud focurile de arme şi şuieră gloanţe. Trec peste semănăturile de toamnă; ţăranul biciuindu-i, caii fug să rupă hamurile, galopând către munţi”. Munţii au fost salvarea românilor în cazuri de primejdie…

Romanul este structurat secvenţial, fiecare secvenţă marcată prin majuscula primului cuvânt. Secvenţele acestea pot fi scene într-un eventual film despre viaţă, dragoste şi război. Sunt evocate, tangenţial, figuri de dascăli de la Şcolile Blajului, adevărate „fântâni ale darurilor”, dar şi a „episcopul de pie memorie Petru Pavel Aron…” cel care „ne-a lăsat legea-legilor credinţei greco-catolice, care este monumentala manuscriptă „Biblia Vulgata de la Blaj” cum le spunea elevilor profesorul Dionisie Popa Mărgineni. Sunt amintite unele rude ale eroului pe care le întâlneşte în refugiu, sunt amintiţi prieteni şi neprieteni ai săi, sunt evocate evenimente istorice, personaje istorice şi feţe religioase, nume de scriitori.

Afirmam la început că virgula şi semnul întrebării din subtitlul romanului au rol simbolic. Eroul dorea să se întoarcă acasă. Acest termen, „acasă”, semnifică un singur loc generic, unde ne-am născut şi am trăit cele mai frumoase clipe din viaţă, chiar dacă pe parcurs locuim în mai multe locuri. Dar între cuvântul „acasă” şi „la Monor” autorul pune o virgulă, care marchează o pauză în gândire, şi semnul întrebării. Şi citim în gândirea autorului: „oare la Monor ?...”

Cartea este scrisă într-o limbă literară curată, în stilul original al scriitorului Teodor Tanco. În timp ce citeam cartea mă gândeam că o putem compara cu „Casa Buddenbrook” a lui Tomas Mann, încununată cu Premiul Nobel, în timp ce volumul I al tetralogiei, „Tinereţe pribeagă” a obţinut doar Premiul pentru proză al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

La finalul cărţii, într-o Nota Bene autorul ne mărturiseşte: „Aici se încheie scrierea amintirilor şi memoriilor mele din vremea de licean, refugiat din Ardealul de Nord (ocupat de unguri în 1940-1944) în România – patria mea, în plin război pentru eliberarea celor trei provincii istorice, ocupate de ţări vecine.

Mărturisirile sunt absolut şi până la amănunt reale matematic (vizând mărturisirea), trăite şi neuitate, comunicare cititorului prin această specie literară autografă”. Şi nu avem nici un motiv să nu-l credem. Punem însă la îndoială „Autograful autorului cu prilejul aniversar, 85, lansarea cărţii şi retragerea din scrisul literar – 2010” de pe pagina de gardă a romanului. Scrisul literar este o boală incurabilă care se vindecă doar cu moartea. Şi fiindcă autorul cărţii trăieşte, este greu să-l credem că nu va mai scrie…

Ion Lăpuşneanu